În vremurile tulburi pentru noi este deosebit de important să cunoaștem opinia oamenilor înțelepți, onești și respectabili. Anume ei pot reda oamenilor încrederea în sine, speranța că vom ieși cu bine din nevoi, chiar dacă acum ne simțim cu toții extrem de prost. Interlocutorul meu este literatul și jurnalistul Valeriu Reniță.
– Valeriu, acest interviu are loc la Centrul orășenesc de creație tehnică pentru copii, al cărui director a avut amabilitatea să ne ofere două scaune și o odaie caldă pentru o scurtă discuție. Pentru că noi doi nu găsisem, din păcate, un loc mai bun pentru interviu, decât într-un parc înghețat. Cum se întâmplă așa ceva, când noi dispunem chiar în centrul capitalei de „Casa Presei”, care acum nu mai găzduiește nici jurnaliștii, nici Uniunea Jurnaliștilor? Astăzi această instituție dă în chirie birouri cui vrei, de la avocați, securiști, logopezi, până la agenți de turism, traducători și alți reprezentanți ai businessului, dar numai nu jurnaliștilor. Cum s-a întâmplat ca ceea ce a fost construit pentru presă și din banii presei în anii de totalitarism, ori sovietici, cum li se mai spune, a devenit tabu pentru angajații presei în condiții de democrație și libertate? Cum de am rămas fără propria noastră casă ?
– E vina noastră. Nu am putut să ne mobilizăm și să ne creăm propriul nostru sindicat, sau propria noastră Uniune a Jurnaliștilor, am în vedere o adevărata uniune. Acum există multe organizații care se zice, că ar avea menirea să apere drepturile jurnaliștilor, dar, în realitate, ele activează ca să justifice cumva banii din donații străine. Am avut o șansă de a ne consolida, dar am ratat-o înainte de a fi împărțiți în diferite tabere. După 1994, când au plecat politicienii care încă mai prețuiau anumite valori – i-aș numi conservatori, nu comuniști, – nu am mai putut să o facem. Unii au fost ademeniți ideologic, alții corupți, pur și simplu, cu onorarii grase. Politicienii au împărțit piața mediatică între susținătorii și oponenții lor. Iar vina noastră cea mare este că nu ne-am putut opune, n-am știut cum, ori nu am avut voință.
După 1994 presa moldovenească a început să fie tratată pe criterii de bordel. Puțini au fost cei care s-au împotrivit. Chiar dacă astăzi există jurnaliști care își prețuiesc libertatea și încearcă să scrie din inimă, ținând cont, în primul, rând de respectul pentru consumatorii de informație și de istorii ziaristice, ei au parte de un număr foarte limitat de cititori și telespectatori. Dacă nu ești angajatul unei structuri de presă puternice și moderne, nu vei fi auzit. Iar toate mediile puternice și independente din Moldova au fost preluate de mult timp, inclusiv de către stat. Statul a supus controlului, în cele din urmă, piața mediatică. Iar posturile TV, care nu au putut fi controlate, au fost pur și simplu închise.
Cred că este vina noastră că noi, ca și colectiv, echipă, breaslă am renunțat la luptă. De ce s-a întâmplat acest lucru? Putem risipi pe acest subiect multe, foarte multe cuvinte.
– Valeriu, care este reacția ta la evenimentele recente din țară? Sunt ele frapante, pentru tine. surprinzătoare, revoltătoare sau te lasă rece?
– Să fiu sincer: suport cu greu, detest ceea ce se întâmplă acum cu noi. Și dacă e să numim lucrurile cu numele lor, cred că asistăm în prezent la dispariția Moldovei. Nu exagerez și nici nu încerc să șochez pe cineva. Ceea ce se întâmplă acum se numește moartea poporului moldovean.
Problema este că tot mai mulți dintre cetățenii noștri, moldoveni, refuză să se identifice ca moldoveni. Am refuzat să luptăm pentru idealurile noastre naționale. Ion Druță ne-a preîntâmpinat mulți ani în urmă, că atunci când Clopotnița noastră va lua foc, nimeni nici nu va observa. Exact așa și s-a întâmplat! Anul trecut, președintele a semnat o lege care recunoaște limba română ca limbă de stat. Iar populația nu a protestat în niciun fel împotriva dispariției limbii moldovenești din Constituție.
Nu înțeleg această tăcere. A omorî o limbă înseamnă a omorî un popor. E un neadevăr să afirmi că limba moldovenească va fi păstrată oricum sub acoperirea limbii române. Mai mult, cred că însăși România va dispărea în acest cazan euro-babilonean în următorii 50-100 de ani. Și noi unde vom fi atunci? Ce va fi cu Moldova noastră și cu moldovenii noștri? De ce ne lăsăm să fim lichidați atât de ușor? Cred că pentru moldoveni asta e întrebarea hamletiană. Da, s-ar putea ca încă mulți locuitori să fie de partea Moldovei, de partea reprezentanților etnosului nostru, de partea cetățenilor moldoveni care doresc să păstreze statul Moldova. Dar numărul celor care luptă cu adevărat pentru salvarea Moldovei s-a împuținat dramatic. Împotriva noastră acționează jucători politici puternici cu putere reală, inclusiv financiară. Și cine, ei, ori noi vom purta vina pentru faptul, că Moldova va dispărea de pe harta politică a lumii?
Cred că ne-au mai rămas ani numărați… Dacă nu vom găsi puterea de a rezista, vom dispărea.
– În cele mai dificile momente, oamenii obișnuiți sunt gata să-i urmeze pe intelectuali, pe reprezentanții culturii. Pare destul de rezonabilă expresia lui Gorki, devenită aforism „Cu cine sunteți voi, maeștri ai culturii?”. Pe cine ar fi gata să urmeze azi moldovenii? Îi am în vedere pe toți acei, care locuiesc aici și acum pe acest pământ; noi toți suntem moldoveni, pentru că suntem cetățeni ai Moldovei!
– De la Cantemir și Milescu Spătaru încoace nu ducem lipsă de înțelepți. Drept călăuze spirituale ale moldovenilor dintre contemporanii noștri l-aș numi pe Ion Druță, care s-a stins recent din viață. Druță însuși a mărturisit că este ucenicul clasicului nostru, Ion Creangă. Amândoi sunt profeții noștri, marcați de geniu.
Ion Creangă a fost un separatist moldovean convins. Era categoric împotriva ideii Unirii. Putem afirma că a visat la o Moldovă independentă. Împreună cu Mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu a participat la mișcarea antiunionistă, precum și la o manifestare anti-Unire, care a avut loc în 1866, la Iași. Sute de oameni au ieșit la acel protest pașnic, exprimându-și dezacordul față de unificarea Principatelor Moldovei și Valahiei, care a avut loc în 1859. Antiunioniștii au cerut ca Principatul Moldovei să-și recapete independența. Coloana de protestatari a fost condusă de Nicolae (Nunuţă) Rossetti–Roznovanu, Teodor Boldur-Lăţescu, N. Ceaur-Aslan, de preoți, urmați de intelectuali și de oameni simpli. Protestatarii purtau cruci și scandau: „Jos Unirea!”, „Jos Prințul străin!”, „Trăiască Moldova!”. Cu toate acestea, acest marș pașnic pentru dreptate a fost reprimat cu brutalitate de armată. Zeci de participanți au fost uciși, sute au fost arestați și mulți au fost răniți. Chiar Mitropolitul Calinic Miclescu s-a ales cu o rană, iar diaconul Ion Creangă, împreună cu colegul său, l-au ascuns în pivniţa unei case, salvându-i astfel viaţa.
Participarea la mișcarea separatistă l-a costat scump pe Creangă. Scriitorul a fost ostracizat și dat afară din școală. Cred că acea perioadă era oarecum asemănătoare cu timpurile de azi. Numai că, spre deosebire de noi, moldoveni de atunci s-au opus cu înverșunare. Alături de Ion Creangă au mai fost și alți scriitori moldoveni, așa numiții separatiști Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi și Iacob Negruzzi. Ei știau foarte bine că identitatea noastră moldovenească, conștiința de moldovean sunt noțiuni pe deplin valabile. Trebuie să ne aliniem gândurilor și îndemnurilor lui Ion Creangă, Ion Druță, precum și celor care au fost și sunt, politicește vorbind, de partea lor.
Acum câțiva ani, sub așa-zisul regim Voronin, scriitorii care se consideră moldoveni au încercat să creeze o altă Uniune a Scriitorilor din Moldova. Au publicat chiar câteva numere ale revistei „Nistru”. Noua uniune de creație era condusă de scriitorul Constantin Munteanu și celebrul scriitor de limbă rusă Nicolai Savostin. Din păcate, ambii nu mai sunt în viață. A fost una dintre ultimele încercări de revigorare și consolidare a pozițiilor moldovenismului, așa cum numesc existența noastră firească cu ironie și chiar cu dispreț adversarii noștri politici, care consideră că rădăcinile noastre se trag nu din antichitate, ci din stalinism, încercând să ne inoculeze un complex de inferioritate. De fapt, noi suntem un neam străvechi. Pașaportul nostru filosofic și religios balada „Miorița” este o epopee populară moldovenească, care nu are seamăn în lume și a apărut în secolul al XIII-lea. Ea redă esența noastră și spune adevărul: moldovenii există și există demult ca etnos. Moldovenii nu devin români, decât atunci când sunt convertiți la românism cu forța, ori prin consimțământ. „Miorița” e o realizare supremă a artei populare moldovenești, este dovada istorică a nașterii numelui nostru etnic.
Trebuie să precizez că, în calitate de literat, am învățat mult și din literatura română. Citesc în continuare, așa cum am făcut toată viața conștientă literatură de calitate moldovenească, română și rusă. Am purtat întotdeauna respect deosebit pentru marii scriitori români. Dar eu sunt moldovean. Și cred că noi, moldovenii, suntem autosuficienți ca popor chiar în decadența noastră provizorie. Când afirmăm asta, cred că avem pe cine și pe ce să ne bazăm. Îl avem pe Dmitrie Cantemir, pe Ion Creangă, pe Ion Druță și pe mulți alți înțelepți și patroni spirituali ai moldovenilor.
Când a fost să moară Ion Druță, erau foarte puțini dintre acei care au îndrăznit să spună deschis o vorbă bună despre el. Deși părea mai ușor să o faci, decât atunci când era în viață. Dar știu că sunt mulți oameni de creație, care își dau foarte bine seama de importanța lui în arta și istoria Moldovei. Doar că le este teamă să-și arate pe față recunoștința. Le este frică de reacția Uniunii Scriitorilor din Moldova, de faptul că nu vor mai fi percepuți acolo ca scriitori români.
Eu însumi am încercat să stabilesc relații bune cu vârfurile organizației scriitoricești pro-române de la noi, având mandat de la anumiți scriitori de limbă rusă, ori de la așa-zișii părtași ai moldovenismului, dar oferta a fost respinsă politicos. Li-e frică nu știu de ce. Cred că această lașitate se va întoarce împotriva noastră și ne va costa în timp foarte scump.
– Vorbim cu dumneavoastră cu ocazia zilei de naștere a poetului Grigore Vieru. Cum vă amintiți de el? A fost mai degrabă un politician sau un scriitor?
– Grigore Vieru este un scriitor consacrat, asta e cert. Are poeme de excepție. În afară de asta, a creat un abecedar minunat, „Albinușa”, care este încă folosit de copiii moldoveni – nepoții noștri. Dar ca politician nu a fost, din păcate, de partea moldovenilor. Deși din operele sale se vede clar că a fost un moldovean get-beget cu sensibilitate moldovenească.
După destrămarea URSS mulți scriitori moldoveni s-au grăbit să se dea drept români. Sigur că printre ei au fost și români convinși. Consider că la mijloc a fost, totuși, conjunctura politică, ori mai bine zis, conjunctura de economie politică. A dispărut Uniunea Sovietică și, odată cu ea, au dispărut toate privilegiile și beneficiile Uniunii Scriitorilor din URSS. Și ele erau cu adevărat boierești. Cărțile editate în acele vremuri aveau tiraje de zeci și sute de mii de exemplare, autorii erau plătiți pentru munca lor împărătește. Și dintr-o dată toată această viață paradisiacă a căzut ca și cortina de teatru. Era o problemă de supraviețuire, urma să se găsească o altă piață de desfacere. Iar cea mai apropiată și mai potrivită din punct de vedere lingvistic, a fost piața română, deci limba română. De aceea, majoritatea scriitorilor moldoveni s-au grăbit într-acolo, încercând să se regăsească în noua viață. Dar puțini au reușit, pentru că moldovenii nu mai erau apreciați la București ca la Moscova. Deși și colo și dincolo ai noștri nu erau și nu sunt întotdeauna tratați după criterii literare și artistice. De multe ori, este vorba de cu totul altceva.
– Lucrurile au devenit atât de proaste, încât nu vezi lumina de la capătul tunelului?
– Vorbesc atât de deschis despre dispariția Moldovei, pentru că se vede cu ochiul liber, ce se întâmplă. Dar, în același timp, bineînțeles, sper că rostogolirea spre abis mai poate fi oprită. Ar putea cred, totuși, să apară, dacă nu a apărut deja, o nouă forță, care ar lupta deschis și cu multă bărbăție pentru statalitatea moldovenească. Dacă nu va exista această forță cu adevărat populară, care să-i reprezinte pe cetățenii moldoveni, pe noi toți, pe cei care suntem în favoarea statalității Moldovei și care ne identificăm ca etnici moldoveni, atunci zilele noastre sunt cu siguranță numărate.
– Și cum rămâne cu credința noastră, pentru că aproape 99 la sută dintre cetățenii noștri se consideră creștini ortodocși? Poate, măcar credința noastră ne va salva?
– Oricât de trist ar părea, majoritatea creștinilor ortodocși din Moldova sunt credincioși „de duminică”. Și asta în cel mai bun caz. Paradoxal, moldovenii se consideră bisericoși, dar nu prea merg la biserică. Eu la fel, ca orice moldovean, merg doar din când în când la biserică, deși cred în Dumnezeu. La slujbele religioase în satul unde locuiesc, vin nu mai mult de cincizeci de persoane din cele trei mii de locuitori. Vin mai mulți doar de două ori pe an, la sfințit pasca și de Nașterea Domnului. E adevărat că respectăm cu toții ritualurile și tradițiile credinței ortodoxe. Nunțile, cumătriile, înmormântările sunt testele de bază pentru creștinii moldoveni. Curios, că cel mai strict, după observațiile mele, se respectă rânduielile funerare: cititul stâlpilor fiind egal ca valoare cu datul găinii peste sicriu. Toate acestea sunt montate, cred, în mecanismul genetic al moldovenilor. Creștinismul ortodox este supus azi la diverse îndoieli și chiar la persecuții, deși este unul dintre cele mai vechi și afirmate pe acest pământ culturi religioase. Există speranța că adevărata credință, dreptatea divină va fi readusă, reabilitată. Căci, după învățătura lui Hristos, uneori un singur om poate salva întreaga lume.
Notă biografică: Valeriu Reniță s-a născut pe 11 iulie 1959. Iată pe scurt biografia cu cuvintele lui:
„Copilăria și adolescența mi-am petrecut-o în trei sate megieşe, Horjeşti, Mingir şi Cărpineni, care mi-au devenit natale. În afară de bibliotecă, nu am făcut studii temeinice nicăieri, deşi am tot căutat un guru. La 35 de ani m-am ales cu ceva cursuri de electrofizică, filologie moldovenească, filologie letonă și de jurnalistică. Am chiar și o școală neterminată de zidar. Am pus punct fotbalului profesionist la 21 de ani, după care a urmat armata sovietică, care a fost pentru mine ceva între pușcărie și şcoală a bărbăţiei.
Pe la 40 de ani m-am ogoit. Cea mai tentantă ocupaţie din cariera mea a fost cea de reporter de război pentru Radio „Svoboda” pe timpul conflictului de pe Nistru (1992), cea mai dificilă – primar de Suruceni (1999-2003), cea mai responsabilă – purtător de cuvânt al preşedintelui țării (2003-2004).
Am ridicat o casă și un stadion, am sădit câțiva copaci, am educat, mai bine zis, mai educ trei copii. Fondator al Agenţiei de ştiri BASA-press şi al Clubului de fotbal „Sfîntul Gheorghe”. Dacă interesează pe cineva, am două distincţii – una de stat şi alta bisericească”.
A dialogat Lora Veverița