Fiecare zi din cele șapte ce urmează după Întâmpinarea Domnului trec sub semnul acestei mari sărbători și deloc întâmplător ele în limbajul bisericesc se numesc după-prăznuire. Propunem atenției cititorilor un articol al preotului ucrainean Igor Reabko în care minunatul eveniment istoric este analizat prin prisma vieții omului contemporan.
Sfântul și dreptul Simeon Primitorul de Dumnezeu a așteptat, potrivit tradiției, vreo trei sute de ani plecarea sa din viața pământească. În tot acest timp a reușit să vadă și să treacă prin multe. Dar nu a cârtit și nici nu s-a întristat, pentru că avea un scop. Și omul drept a așteptat cu răbdare ca Dumnezeu să-l conducă la acest scop.
Dacă comparăm mersul agale și curgerea liniștită a acelei perioade din istoria omenirii în care a viețuit Simeon Primitorul de Dumnezeu, vom vedea că oamenii contemporani în scurta lor viață reușesc să experimenteze nu mai puține, dar poate și mai multe evenimente decât starețul Vechiului Testament de-a lungul a sute de ani. Cu cât înaintăm de-a lungul secolelor, cu atât trecerea rapidă a timpului se accelerează, cufundându-ne într-un vârtej de evenimente din ce în ce mai tragice. Cataclisme, cutremure, epidemii provocate de om, războaie sângeroase, conducători nebuni care condamnă milioane de oameni la suferințe groaznice…
Tot ceea ce se întâmplă este atât de demențial, încât mintea noastră refuză să creadă în realitatea acestor evenimente. Cu cât încercăm să ne zbatem mai mult pentru a ieși cumva din această mocirlă, cu atât mai mult suntem atrași în ea. Ce ar trebui să facem și cum să trăim, fiind implicați în ciclul acestor circumstanțe grele?
Primul pas, așa cum ne învață marii duhovnici, este să ne liniștim mintea panicată și isterică. Singura modalitate prin care o putem opri – este rugăciunea. Toate problemele noastre nu se găsesc, de fapt, în lumea care fierbe în lava de foc, ci în noi înșine.
Sfântul Simeon Primitorul de Dumnezeu știa că acolo, la capătul drumului, îl aștepta Lumina venită în lume. El va vedea Soarele Adevărului și al Dragostei răsărind pe cerul omenirii. Văzând această Lumină, îmbrățișând-O, strângând-O la piept, a intrat în întunericul morții, purtând strălucirea Ei în inima sa. A plecat pentru a aștepta din nou în întunericul morții ceasul în care Logosul divin îl va conduce împreună cu alți oameni drepți în pridvorul Împărăției Cerurilor.
Dar chiar și după aceasta, Sfântul Simeon trebuie din nou să aștepte. Să aștepte sfârșitul lumii, cea de-a Doua Venire a Fiului lui Dumnezeu pe Pământ, Judecata de Apoi, pentru ca împreună cu toți sfinții care au plăcut lui Dumnezeu din veacuri să intre în Împărăția lui Dumnezeu.
Suntem în condiții mult mai bune decât Simeon Primitorul de Dumnezeu. Pentru că Evanghelia ne-a descoperit ceva ce acest stareț încă nu știa. Cunoaștem că „eul” nostru nu este nici trup, nici suflet. Există duhul în om – imperturbabil, frumos, sublim. El, ca o lumânare ce nu se stinge, arde în inima noastră duhovnicească, care nu poate fi suflată sau zguduită de nicio furtună pe pământ.
Duhul lui Dumnezeu, coborând în inimă ca o Lumină Lină, se unește cu duhul uman și îl îndumnezeiește. Necazul nostru este că mintea zadarnică și neliniștită acoperă de la noi strălucirea acestui Duh. Duhul lui Dumnezeu nu poate fi stins în noi, dar „tu, nepăsându-ți de Duh și neacordând cu El voia ta, te stingi pentru el.” (Cuviosul Macarie cel Mare).
„Dacă trăim în Duhul, să și umblăm în Duhul” (Gal. 5:25), ne îndeamnă apostolul Pavel.
Dacă ne uităm înapoi la anii pe care i-am trăit, vom vedea că ei toți au trecut ca într-o clipită. Toată viața noastră va zbura în același mod. Ea toată este ca un vis pe care îl privim cu ochii larg deschiși. Când suntem purtați de somn, nu ne dăm seama că este un vis. Îl percepem ca pe o realitate. Numai când vedem în somn un coșmar, sărim din pat în sudoare rece de groaza visului, oftând ușurați că este doar un vis.
Sper că atunci când ne vom trezi din coșmarul vieții noastre pământești, vom răsufla ușurați. A fost doar o viață temporară. Și slavă Domnului că a trecut.
Dar ce să facem acum când încă dormim? Atâta timp cât sufletul este cufundat în imaginile și priveliștile acestei lumi, îi este greu să-și amintească de Dumnezeu. Însă când un coșmar vine în viața noastră, începem noi înșine să-L căutăm pe Dumnezeu. Ca și cum ne-am trezi din hibernare, încercăm să ridicăm rugăciuni și să Îl căutăm pe Acela Care este Singurul ce ne poate oferi o mare pace și mângâiere.
O zi trăită este o mini-viață. După aceea vine somnul – o aparență a morții. Întreaga noastră viață mare este formată din aceste vieți mici. De aceea fiecare seară trebuie să o petrecem în pocăință profundă, ca înainte de moarte. Să conștientizăm unde și cum s-a depărtat inima noastră de Hristos, de ce sufletul nostru a fost cufundat în deșertăciune. O astfel de pocăință ne va menține în smerenie și ne va ajuta să realizăm unde ne îndepărtăm de Dumnezeu și unde ne apropiem de El.
La fel, dimineața ar trebui să înceapă nu cu citirea știrilor telefonice, ci cu faptul că, de îndată ce deschidem ochii, să ne concentrăm imediat asupra rugăciunii.
Este bine să adormim cu Rugăciunea lui Isus în inimă, să o reluăm noaptea când ne trezim brusc și să începem imediat ziua cu ea de îndată ce ne trezim din somn.
Dimineața, gândește-te cum vei petrece această zi: cufundat într-un vârtej de gânduri sau păstrând atenția în inima ta? Dimineața este de fiecare dată începutul unei noi vieți, nu o ratați, începând cu amintirea lui Dumnezeu. Apoi toată ziua, oriunde am fi și oriunde am merge, ne vom aminti de Dumnezeu și că trăim numai de dragul mântuirii noastre. Practica noastră duhovnicească ar trebui să înceapă imediat ce ne trezim din somn.
Mintea este o creatură vicleană. Țesută din gândurile noastre, este controlată cu viclenie de ispititorul omenirii. Unii oameni trăiesc pentru ei înșiși, conform principiului „poți face totul atâta timp, cât nimeni nu află”. Alți oameni au intenții nobile și dorința de a face din această lume un loc mai bun. Dar nici unii, nici celălalți nu-și amintesc de mântuirea lor. Indiferent de eforturile pe care le fac oamenii, lumea a fost și rămâne un ispititor viclean și mincinos. Indiferent cât de mult ai mângâia coada unui maidanez, aceasta nu va deveni mai netedă. Același lucru se poate spune despre lume. Ea a fost, este și va fi plină de mândrie și pofte. La fel și egoismul nostru, indiferent ce facem cu el, ne va înșela în cele din urmă și ne va împinge la zid când viața noastră se va sfârși.
Tot ceea ce știm despre lume, univers, despre noi înșine și alții, nu ne va face niciodată sfinți. Chiar dacă vom citi toate cărțile teologice din lume, nu ne vom apropia măcar cu un pas de mântuire. Cunoștințele nu vor face altceva decât să ne cufunde tot mai adânc în somnul pământesc, liniștindu-ne cu un cântec de leagăn numit „Opinia despre sine”.
Dacă educația teologică ar fi necesară pentru mântuirea sufletului, atunci ar trebui să eliminăm din sinaxar, cred, nu mai puțin de nouăzeci la sută dintre sfinți. Sfințenia se realizează nu prin studiile seminarului, ci prin autocunoaștere. Când o persoană își cunoaște propriul duh în timpul practicilor duhovnicești, trăind în tăcerea sa fericită, atunci o picătură de astfel de experiență va fi mai valoroasă decât toate tezele academice din lume.
Pentru a fi mântuit, nu e nevoie să „rozi granitul științei”, trebuie să-ți smerești mintea prin rugăciune și post și să o unești cu inima duhovnicească. Apoi ea începe să slăbească și dispare, revenind înapoi în inima de unde a ieșit în copilăria noastră. O minte smerită se întoarce singură în locașul său duhovnicesc, lăsând cu mult în urmă toate cunoștințele lumești. Atunci Lumina Cerească se aprinde în inima noastră duhovnicească, trezind omul din somnul morții cu nemurirea sa.
„Mai întâi trebuie să existe dobândirea nepătimirii și abia apoi intrarea în Sfânta Sfintelor – în tăcerea evlavioasă a duhului. Tăcerea duhului care a primit Duhul lui Dumnezeu este sfârșitul somnului de moarte. Lasă totul în seama lui Dumnezeu: gândurile, grijile, planurile, neliniștile, visele. Este o mare fericire să nu te gândești la nimic. Este o mare binecuvântare să te afli în mod constant în har. Este o mare minune să trăiești în inimă cu Hristos.” (starețul Simon Nesângerosul).
Protoiereul Igor Reabko
Sursa: Uniunea jurnaliștilor ortodocși