Timpul e un catarg care ne poartă prin largul vieții, iar cerul pogoară peste noi anii cu ploile zilelor și cu lumina de soare, care uneori ne încântă sau ne descurajează prin prognoză.
Fiecare zi e o sărbătoare pentru fiecare om, e un dor nemărginit de viață, e o adiere de vânt care ne împrospătează fața în fiece dimineață, e un pas spre Împărăția lui Dumnezeu… Dar cine vede și prețuiește aceasta? Cine azi simte că e încoronat cu darul vieții? Cine mulțumește în fiece zi Domnului pentru existența sa pe pământ?..
Risipim timpul din noi cum putem, dar nu ne dăm seama că odată cu ocupațiile noastre pe pământ el trece foarte repede. Ar fi bine ca timpul din noi să fie o construcție de valori, ci nu pur și simplu o scurgere de nisip în clepsidră. Da, cu adevărat timpul e fără sfârșit, fără hotare și trebuie să înțelegem că din acest timp este făcută și viața noastră. Uitându-ne în oglinda luminii peste ani, vedem prin ridurile noastre de pe față drumurile care le-am parcurs prin timp, amintindu-ne de suferințele, patimile care le-am trait, bucuriile, succesele care ne-au înălțat…
Dacă am avea aripi să zburăm deasupra pământului și să vedem cine și ce face cu timpul vieții în fiece zi, atunci am vedea că: unul se naște, altul moare; unul cerșește, altul se scaldă în bogăție; unul ține în mână paharul și bea, altul ține în mână automatul și-și apără țara; unul în adânc de noapte crează și scrie cărți, iar altul, drogat, zboară cu mașina pe străzi pentru un pariu cu 150-200 km pe oră; unul cu șapte rânduri de sudori operează pacientul, altul visează cum să fugă din penitenciar ca să se răzbune pe cel ce l-a dat în judecată; unul se roagă cu lacrimi în priviri pentru pace, altul visează cum să îngenuncheze un glob la picioarele sale; unul cântă de bucurie, altul plânge de foame; unul așteaptă la poartă copilul să se întoarcă acasă din lume, altul se gândește să nu se mai întoarcă niciodată acasă…
Irosim timpul prin decenii ca să semănăm unii cu alții – dacă vecinul are casă mare, piscină și mașină, de ce să nu aibă la fel și cel de alături? Andreea Trifu spunea: „Decupând secunda din spinarea îmbătrânită a timpului, evadăm în tărâmul viselor nemuritoare, în revelaţie timpul nu există, există doar mirarea unui suflet ce admira blajin eternitatea regăsită.” Nu se știe cât e de reală spusele acestei doamne, dar noi, de fapt, călătorind pe pământ învățăm lecția vieții ca să susținem examenul la Judecata cea din Cer.
Să nu trăim adânc dramele timpului, că n-o să putem a ne mișca înainte. Să lăsăm pe spatele timpului poverile contabilizării și evidenței clipelor de neîmplinire, nerealizabile care s-au petrecut, că timpul nu are sentimente, fiindcă toate se trec și se uită. Ne plângem mereu că nu ne ajunge timp și ne batem cu el în fiece zi, dar nu-i vinovat timpul din noi, ci 1001 de mărunțișuri care vrem să le facem mereu și nu știm a le culege pe cele mai esențiale și mai de folos vieții, pe cele care prezină pentru viață valoare și calitate!
Timpul naște adevărul, vindecă și tămăduiește suferințele și durerile omului, timpul nu se vinde – e gratuit, chiar de nu-l poți stăpâni, cel puțin folosește-l în favoarea ta și dacă l-ai pierdut încearcă să-l recuperezi, dacă poți. Dar cel mai important este cu cine îți petreci mai mult timpul în călătoria ta pe pământ, cu Dumnezeu sau cu diavolul?
Raisa Plăieșu, pentru Traditia.md