În curtea Bisericii „Sfânta Treime” din Rotopănești, sat din comuna Horodniceni a județului Suceava, se înalță o sculptură care nu lasă pe nimeni indiferent: o femeie în doliu, cu capul plecat, copleșită de tristețe. Boierul care a ridicat-o i-a dat un nume fără echivoc – „Moldova plângându-și Unirea”, cunoscută mai simplu ca „Moldova plânge”. Autorul ei moral a fost Nicolae Istrati, om politic și scriitor moldovean, cel mai important ideolog al mișcării antiunioniste din Principatul Moldovei.
Nicolae Istrati s-a născut în 1818, dintr-o veche familie boierească cu rădăcini adânci în istoria Moldovei – un strămoș îndepărtat fusese înnobilat de Ștefan cel Mare, iar un altul fusese chiar domnitorul Istratie Dabija. A trăit și a acționat într-o epocă frământată, servind ca ministru în Moldova pe vremea caimăcămiei lui Nicolae Vogoride, perioadă în care s-a implicat activ în opoziția față de unirea celor două Principate.
Alături de Gheorghe Asachi și Costache Negruzzi, Istrati argumenta că unirea va aduce marginalizarea Moldovei, că Iașii vor deveni un oraș excentric al noului stat și că moldovenii vor fi absorbiți treptat, ca un popor cucerit mai degrabă decât ca unul asociat de bună voie cu Valahia.
Înfrânt politic, Istrati s-a retras la Rotopănești, pe moșia sa, și nu a mai revenit în viața publică. Acolo a construit biserica satului, a înființat mai multe școli (începând cu 1853) și a adus profesori din Italia pentru un conservator de muzică – printre ei Pietro Mezzeti, fost elev al lui Rossini – organizând primele clase de cor mixt din țară, în care cântau laolaltă băieți și fete din sat. Se spunea că, dacă întâlnea un copil cu drag de carte, îi elibera toată familia din iobăgie și o înzestra cu pământ și animale, cu singura condiție ca acel copil să urmeze calea învățăturii. Această latură a personalității sale este greu de contestat și rămâne, probabil, moștenirea sa cea mai concretă și mai durabilă.
Tot la Rotopănești a ridicat și statuia care îl definește simbolic. „Moldova plânge” a fost gândită ca mărturie a unei suferințe pe care Istrati o considera colectivă, nu doar personală.
Istrati nu a apucat să vadă cum vor evolua lucrurile în Moldova după unirea din 1859 – în 1861 a murit otrăvit în timpul unui bal la conacul său, în circumstanțe neelucidate până astăzi. A fost înmormântat în chiar biserica pe care o ridicase.
A fost un om al contradicțiilor: antiunionist convins, dar filantrop devotat; adversar al centralizării politice, dar ctitor de instituții culturale de o anvergură neobișnuită pentru un sat de lângă Fălticeni.
Sursa: Sufletul Moldovei