Interviu cu poeta, scriitoarea, compozitoarea, publicista, cantautoarea de cântece creștine Raisa Plăieșu.
Inga Dohotaru: Când pentru întaia oara ați avut întalnire cu Poezia?
Raisa Plăieșu: Poezia a fost prima mea rugăciune, atunci când mama mă învăța să rostesc Tatăl Nostru sau alte rugăciuni în fața icoanei sfinte când eram încă mică, seara sau dimineața, înainte de prânz, cină, sau când îmi era greu în suflet, sau în biserică… Poezia am descoperit-o în continuare prin lecturi, la vârsta de șase ani când am început să citesc singură cărți cu povești și poezii din biblioteca satului. Apoi l-am descoperit pe poetul Mihai Eminescu cu poezia „Somnoroase păsărele” pe care, mi-amintesc, am învățat-o și o recitam mereu, când toți mă întrebau la acea vârstă, ce poezii cunosc.
I.D.: Ce valori ați moștenit de la parinții dumneavoastră?
R.P.: În cei șapte ani de-acasă, părinții mei au fost dascălii mei, unde am însușit primele lecții: credința în Dumnezeu, bunătatea, smerenia, iertarea, iubirea de aproapele meu… Deoarece tatăl meu a fost pădurar o viață întreagă, el mi-a altoit dragostea față de natura creată de Dumnezeu și prin ea m-am regăsit și am descoprit: că pădurea – e casa mea părintească pe pământ, unde m-a învățat să sădesc mii de copaci și să nu plec niciodată de acasă; în murmurul și oglinda izvorului am descoperit lumina zilelor de mâine – muzica, fiindcă îmi plăcea să îngrijesc și să curăț multe izvoare și să ascult cântul lui tainic; hărnicia am întâlnit atunci când îngrijeam de mușuroaiele mari de furnici din ocolul silvic; sinceritatea și blândețea am deprins-o din ochii căprioarelor când îngrijeam de ele, dându-le apă și fânețuri; curajul l-am învățat de la stejarii seculari când toamna culegeam ghinde pentru viitorii puieți; soarele consideram copilă când eram, că e ochiul lui Dumnezeu, o putere nevăzută, dar simțită, trăită care mereu mă veghea, mă consola când plângeam, mă însoțea peste tot, îmi purta de grijă, îmi dădea mereu putere și eu alergam mi-amintesc pe un deal înalt dimineața și mă rugam la el, îi întindeam mâinile vrând să ajung până la lumina lui ca să-l cuprind, doar el mă încălzea cu razele lui strălucitoare; anotimpurile anilor m-au învățat să port cu drag rochiile cele mai frumoase înflorate, cusute de mama, dar nu să-mi cumpăr la nesfârșit haine de tot felul așa cum procedează tineretul de astăzi; păsările m-au învățat să cânt, că apoi când eu cântam în mijlocul pădurii îmi plăcea să ascult cum se îmbinau ecourile mele muzicale la distanță mare într-o armonie copleșitoare, așa de parcă mă aflam într-un studiou muzical, etc.
Aceste valori și alte mai sfinte mi-au modelat prin timp sufletul, rămânând mereu să fiu un ucenic al lui Dumnezeu, pe Care îi mulțumesc de acești talanți, aceste daruri sfinte ale creației care mi le-a dat prin timp să scriu poezie, să compun muzică, să pictez, să cânt și să recit în glas poezia.
I.D.: Doamna Raisa Plaieșu, ce părere aveți despre timpurile noastre?
R.P.: Învățăturile Sfântului Ambrozie de la Optina ne spun: «Nu analiza faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: „De ce e aşa, pentru ce e aceasta?“ Mai bine spune în sinea ta: „Dar ce treabă am eu cu ei? Nu eu trebuie să răspund pentru ei la Înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu». Noi trebuie să ne îndepărtăm gândul de la judecarea faptelor oamenilor şi trebuie să ne rugăm cu sârguinţă lui Dumnezeu, ca El singur să ne ajute în acest lucru. Deoarece fără ajutorul lui Dumnezeu, noi nu putem face nimic bun, după cum Domnul Însuşi ne spune: „Fără de Mine nu puteţi face nimic“.
Timpurile apocaliptice de azi sunt înfiorătoare. Pandemie, război… Omul încă nu a înțeles menirea lui pe pământ, că el este un călător pe pământ. Acest drum al întoarcerii este în acelaşi timp un drum al regăsirii structurii ontologice a fiinţei noastre restaurate în Hristos Domnul, care este nu doar calea ce duce la Tatăl, ci şi Cel care merge împreună cu noi pe cale şi care ne ajută să-L găsim pe Tatăl. E un drum care duce la regăsirea comuniunii paradisiace, când Adam auzea paşii lui Dumnezeu Care se plimba în răcoarea serii. Am putea spune că această căutare intermitentă a originilor este o parte componentă a structurii noastre, a omului călător, homo viator, într-o creaţie ce îmbracă taina prezenţei lui Dumnezeu. De aceea, tema pelerinajului este de fapt imaginea căutării lui Dumnezeu ascuns în roadele lucrării Sale – sfinţii, – dar şi icoana ce preînchipuie întâlnirea eshatologică cu Dumnezeu.
Astăzi Omul se duce în altă direcțe greșită de viață, lasă de dorit atât cei maturi cât și cei tineri. De ce? Nu au credință, nu cunosc cele șapte virtuți creștine și cele 10 porunci ale Domnului. Nu citesc Biblia, nu se roagă, cred doar în rânduielile lumii deșarte care îi duce în eroare. Majoritatea sunt fățarnici, violenți, mincinoși, risipitori de timp pierdut de viața zadarnică, lacomi de bani, bogății, averi, case-palate, mașini luxoase și scumpe, cred în aspirații virtuale informaționale care îl duc în altă direcție. Omul azi ca niciodată trebuie să se întoarcă cu fața spre Dumnezeu, să se roage cât mai mult, să îngrijească de sufletul său mereu.
I.D.: Creația dumneavoastră este foarte diversă și bogată, de unde culegeți inspirația?
R.P.: Inspirația este de obicei înțeleasă ca o stare de spirit specială în care se obține o concentrare maximă asupra procesului creativ. În unele cazuri, această concentrare poate fi atât de puternică încât poetul nu observă trecerea timpului și nici senzația de foame sau disconfort. În perioadele de inspirație sunt create opere de geniu, ale căror autori de-a lungul anilor nu pot explica adesea modul în care au reușit să creeze această sau acea capodoperă.
Înspirația mea vine din suferința mea și din suferințele omului, prin patimile durerii în care le trăiesc aici pe pământ, din suferința creației lui Dumnezeu – Natura prin care trece la etapa actuală. Inspirația mea este lacrima celui bolnav și lacrimile refugiaților ucraineni, mâna tremurândă a celui sărac, ochii înrourați a copilului orfan, geamul casei cu privirile înlăcrimate a părinților în așteptarea eternă a copiilor plecați, tăcerea durută și pustie a caselor părintești cu lăcățile rugenite ale ușilor, îngândurarea câmpiilor și a luncilor nearate, tăișul ascuțit al coasei epidemiei diavolești care tulbură și sugrumă mii de vieți omenești, ochiul armei care vrea să țintească în inimile nevinovate care au mai rămas pe pământ…
I.D.: Multe din versurile dumneavoastră vorbesc despre credința și îndemnul de a respecta valorile creștine și naționale pe care le-am obținut pe parcursul mileniilor. Sunt importante acesfe valori?
R.P.: Mă doare în profunzime această întrebare, care nu știu cât de corectă este formulată și adresată sufletului meu. Oricum o să vă răspund pe înțelesul tuturor, că nu-mi place să vorbesc mult. Închipuiți-vă, că într-o dimineață trezindu-ne, nu ne putem ridica, că ne-am îmbolnăvit sau ochii poate într-o clipă de viață să nu mai vadă lumina zilei, sau să plecăm de acasă și să nu ne mai întoarcem de loc, sau diferite accidente de viață prin care trecem, sau când ne ia urgența pe timp de pandemie și nu știm dacă ne mai întoarcem înapoi, ne pierdem echilibrul în drum și ne prăbușim la pământ etc., etc., etc. Și noi nu știm de ce se întâmplă cu noi toate acestea, doar ne întrebăm: DE CE AȘA S-A ÎNTÂMPLAT?…
Și eu vă întreb, ce se petrece azi în sufletele oamenilor? Cum îngrijiți de sufletul vostru? Ce lumină aprindeți în fiecare zi în cugetul vostru? Unde vă grăbiți mereu? Cu cine vorbiți mai mult în cuget, cu Dumnezeu sau cu diavolul? Îi mulțumiți Domnului în viață de bătăile inimilor voastre ca să existați și pâinea cea de toate zilele care vă dă Domnul pe masa voastră? Vă rugați dimineața la Sfânta Treime când deschideți ochii și seara când îi închideți? La Biserică vă duceți? Când v-ați mărturisit duhovnicului vostru și ați primit ultima data Sfintele Taine?
De ce mințiți mereu? De ce-ți vorbești aproapele? Dacă tu ești mai bogat, de ce săracului nu-i dai nimic?… CARE ESTE VALOAREA CEA MAI IMPORTANTĂ ÎN VIAȚA OMULUI: materialul sau spiritualul? Credința sau bogăția, averea ce o aduni de o viață întreagă?… De ce astăzi s-a ajuns până la război? De ce un frate ortodox îl omoară pe alt frate orthodox?… Care poate fi răspunsul? Că nu avem credință adevărată în Dumnezeu!
I.D.: Are loc duhovnicia în viața noastră modernă, secularizată?
R.P.: Duhovnicia este centrul vieții bisericești, iar biserica este firea omului, a unui om, a unui Adam ieșit din firea lui, este chemarea omului, glasul lui Dumnezeu care cheamă pe om dintru această existență întru ființa cea veșnică, care e Dumnezeu însuși. Duhovnicia este centrul vieții noastre. De la duhovnicie pornesc toate și în duh se săvărșesc toate. Și atunci, acesta este locul central unde omul trebuie să săvârșească zidirea lui.
În mâna duhovnicului se află cheia puterii de a săvârși mărturisirea, adică mantuirea pornind de la însuși centrul, însusi nucleul vieții noastre. Azi unii oameni sunt departe de biserică, de duhovnic. Fiecare om în viață trebuie să se cerceteze pe sine însuși, să urmărească ce duh poartă în sufletul său: cel dumnezeiesc sau cel diavolesc? Astăzi diavolul e foarte activ și în orice moment poate să domine omul, punându-i fel de fel de gânduri rele în cuget, tot șoptindu-i: ”Nu te mai duce azi la biserică, dute mai bine la prășit sau să faci cumpărături la piață, sau ai să te duci când vei fi mai bătrân; dute mai bine peste hotare după bani, acolo viața e mai frumoasă și copilor tăi le vei da de toate în viață; cumpără-ți mașină și construiește-ți casă cu două etaje că trebuie să fii în rând cu lumea; vezi ce nuntă mare și frumoasă au făcut vecinii tăi, găsește bani și fă și tu la copiii tăi; unii copii de școală îi tot sâcăie pe părinți lor ca să le cumpere mobile, aparate electronice mai performante și haine mai scumpe și frumoase ca să nu rămână în urmă de colegii lor, că-i râd la școală; parlamentarii se întrec între ei cu cele mai luxoase mașini…
Dacă ar avea loc adevărata duhovnicie și viața ar fi fost altfel. Noi toți suntem copiii Lui Dumnezeu și trebuie să dăm ascultare Tatălui Ceresc, nu diavolului.
I.D.: Care este amintirea dvs cea mai placută?
R.P.: Amintirea cea mai plăcută a fost atunci, când eram copilă, sărind gardul grădiniței de copii am poposit în ograda bisericii, încuiată pe timpuri de sovietici și uitându-mă curioasă prin geamul lăcașului sfânt am văzut o lumina strălucitoare care mă orbea și în ea am văzut chipul Domnului. Nu m-am speriat, ci din contra am început să zâmbesc ca un copil în fața Domnului.
I.D.: Va multumesc, doamna Raisa.
R.P.: Și eu vă mulțumesc din suflet pentru interviu. Tuturor cititorilor portalului „Tradiția” le doresc multă sănătate, cât mai multă rugăciune, pocăință, iertare, credință și nădejde în Dumnezeu. Pace în întreaga lume!
Consemnare: Inga Dohotaru, teolog și jurnalistă
NOTA REDACȚIEI: Raisa Plăieșu s-a născut la 29 iunie 1960, satul Valea Rusului, raionul Fălești, Republica Moldova. Este membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova și membră a Uniunii Jurnaliștilor Profesioniști din România. Este licențiată a Facultății de bibliografie și biblioteconomie a Universității de Stat din Chișinău (1983).
Pe parcursul anilor a activat în mai multe biblioteci din R. Moldova. A exercitat funcția de directur adjunct pentru educație la Gimnaziul nr.64 din Chișinău și tot aici conduce, timp de 11 ani, Cenaclul literar-artistic pentru copii și adolescenți ”Auraș-Păcuraș”. A mai activat la Editura ”Literatura artistică”, la ziarele ”Viața satului”, ”Florile dalbe”, ”Tainele sănătății”.
Din 2005 până în prezent este moderatoarea Cenaclului literar-creștin „Cuvântul”, activează ca redactor la serviciul „Editura” al Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova și redactor la revista ”Dumnezeu și savanții”.
A editat peste 28 de cărți de poezie, publicistică și proză pentru copii și maturi cu tematică creștină, patriotică, ecologică, despre educația preșcolară a copiilor, pedagogică prin jocuri.
Compune muzică de inspirație creștină, editată în două albume: ”Poetul cântă”, CD, muzică, versuri și interpretare de Raisa Plăieșu (2014) și ”Rugați-vă, creștini!”, CD, muzică, versuri și interpretare de Raisa Plăieșu (2020).
Este prezentă în diferite culegeri și antologii poetice republicane și internaționale. Deținătoare a mai multor premii, diplome republicane și internaționale, a titlului „Pedagogul Anului 1998, 2001”, membră de Onoare a Uniunii de Creație a Tineretului din Moldova.
Din creația poetică a Raisei Plăieșu:
SFÂNTA CRUCE
Din lacrima de pe obraz,
Din al vieții greu necaz,
Fă-ți pe apa de plutire –
Corabia de mântuire.
De-ai avea furtuni în cale,
Roagă-te mereu cu jale,
Să învingi, unde te-ai duce,
Ca Iisus Hristos pe Cruce.
Crucea ta nemuritoare,
S-o înalți mereu spre soare!
Sfânta Cruce de credință,
De iubire, biruință…
Cât de greu ți-o fi în viață,
Crucea Lui Hristos înalță!
Poartă la piept cu voință,
Sfânta Cruce de credință.
Din lacrima de pe obraz,
Din al vieții greu necaz,
Fă-ți pe apa de plutire
Corabia de mântuire.
OPREȘTE, DOAMNE, ACEST RĂZBOI!
Acest templu al sufletului nostru,
Ce-a fost zidit din apă și lut,
De ce se cutremură, se năruie?
De ce pătimește atât de mult?…
Aceste căndeluțe-ale ochilor noștri,
Ce-au fost făcute din văzduh și lumină,
De ce privesc mereu înrourate,
Cu rugăciune spre bolta senină?…
Aceste rănite mâini ale noastre,
Bătute în cuiele vremii, în grele năpastii,
Cu rugă strigă spre cer, zi și noapte:
”Nu ne lăsa să cădem în prăpastii!”
Acest nesecat izvor a gurii noastre,
Ce-a fost săpat cu-al Domnului Cuvânt.
De ce se ascunde și tace sub mască?
Ce murmur suspină acest pământ?…
Aceste picioare obosite-ale noastre,
Au căzut… S-au ridicat și merg prin nevoi?
Iisuse, pe care drum să mai fugă?…
Oprește, Doamne, acest teribil război!
TAINA TĂCERII ÎNDURERATE BASARABENE
Iartă-ne, pământ basarabean, de veacuri chinuit și-ndurerat,
Că noi pentru tine prin vreme la timp de zi și noapte nu ne-am rugat…
Atât de mult ai pătimit prin foame, deportări, război neîncetat,
De câte ori ai fost de străini vândut, cumpărat, umilit și subjugat!…
Mă-ntreb, ce taină a durerii se-ascunde de veacuri în sufletul tău?
De ce eu de când m-am născut te văd cu lacrima pe obraz mereu?
Ce ispită sau păcat mare prin vreme să fi avut, Maică Basarabie, tu?
Ascult plânsul strămoșilor cum plâng sub țărână, că nu au fost nici ei iertați, nu!
Călătorii ce-au venit și au plecat grăbiți pe-acest basarabean pământ,
Unii s-au înfruptat de viață, dar gura lor n-a fost rugăciune în cuvânt.
Ei au trăit cu tâmpla-nbogății, averi, petreceri, luxuri și conacuri mari,
Pe lacrimile și osânda celor săraci, ei se credeau că sunt cei mai puternici, tari!
Și azi lauda, fala goală a lor mai bântuie și azi în cugetul celor ce sunt cu noi,
Ei nu se opresc la poarta celor săraci, să se intereseze de a lor dureri, nevoi!
Ci în mașini luxoase zboară pe drumuri de țară, pe șosea fără să-i vadă,
Nu se gândesc c-averea lor pe nedrept poate cu tot cu ea în prăpastie să cadă!
De unde-așa palate, frate, de unde au luat bani au înălțat și-au construit?…
Munca de peste hotare nu poate să facă față, să aducă așa faimos profit!
Priviți din avion cum olanele palatelor în toată țara în culori de curcubeu zâmbesc!
Priviți din avion cum prin venele orașelor mașini luxoase râurează, se grăbesc…
Dar câți basarabeni spre biserici, spre mănăstiri cu mașinile lor se-ndreapta?
De ce lăcașele Domnului sunt mereu pustii? Unde este credința lor prin fapte?…
De ce se-ncuie mereu cu lăcăți de fier? De ce lumina în palate de vreme se stinge?
De ce sufletul lor la miez de noapte nu se roagă, cu făclia nu plânge?…
E miez de noapte și iar mă rog pentru tine, Basarabie și lacrimile-mi curg șuvoi,
Cu făcliile ce le-am aprins pentru durerea pâmântului tău de patimi și nevoi!
Privesc prin geamurile ferestrelor vecinilor somnoroase, triste și întunecate…
O, Țara mea, știu că-n aceste geamuri se-ascunde taina tăcerii tale-n durerate!
SĂ FACEM LANȚUL RUGĂCIUNII…
Să răsune clopotul peste durerea lumii,
Ci nu sirenele ambulanțelor înfricoșătoare!
Să credem azi în Domnul, doar în a Lui nume,
Să facem lanțul Rugăciunii de la mic la mare.
Să răsune clopotul peste durerea Țării!
Pentru cei bolnavi care-au mai rămas.
Să ne trezim în Rugăciunea sfântă-a deșteptării,
Să ne ferim cu toții de al morții ceas.
Vine Paștele, ispita-i tot mai mare,
Nu lăsați diavolul să intre-n tâmpla voastră!
Să facem lanțul Rugăciunii de la mic la mare,
Rugând pe Tatăl Nostru să ne mântuiască.
Cel ce va-ncerca să-ncuie ușa lăcașului sfânt,
Blestemat va fi cu-al său neam sub soare…
Cine va-ncuia poarta celor din mormânt
Nu va umbla pe-al vieții drum a lui picoare.
Să răsune clopotul peste durerea lumii,
Ci nu sirenele ambulanțelor înfricoșătoare!
Să credem azi în Domnul, doar în a Lui nume,
Să facem lanțul Rugăciunii de la mic la mare.