În februarie 1772, un preot a venit la ușa casematei din fortăreața Revelsk. Ușa era zidită, lăsând doar o fereastră îngustă pentru pâine și apă. Cu permisiunea specială a împărătesei, zidăria a fost demolată. Preotul a intrat în încăpere și a ieșit strigând. Paza a alergat după el. Acela a spus că l-a văzut în celulă pe un arhipăstor îmbrăcat în veșminte complete.
Prizonierul era pe moarte. Numele său era „Andrei Mincinosul” – așa a fost numit prin decretul personal al Ecaterinei a II-a. Preotul invitat nu avea voie să întrebe cine se afla în celulă – a semnat să păstreze tăcerea „nu doar în convorbiri, ci chiar în supoziții sau expresii faciale”. Taina trebuia să fie dusă în mormânt. Statul l-a îngropat pe prizonier încă de pe timpul vieții sale.
De ce pământurile mănăstirești au plăcut mai mult gardienilor decât călugărilor
Să începem cu un document, pentru că în spatele fiecărui proces judiciar cu tentă politică există un document, iar în spatele fiecărui document stau banii.
La 26 februarie 1764, Ecaterina a II-a a semnat Manifestul privind secularizarea terenurilor mănăstirești. În caznaua statului au intrat circa 8,5 milioane de dessiatine de pământ și aproximativ 910 mii de șăteni iobagi de gen masculin. Numărul mănăstirilor din Rusia s-a micșorat aproape cu o treime: au fost 954 – au rămas 387, în timp ce 567 de așezăminte monahale au fost desființate. Episcopatul a fost trecut la salariul de stat – modest, ca al unui funcționar provincial de rang mediu.
Manifestul a fost conceput în cele mai bune tradiții ale ipocriziei oficiale. Terenurile Bisericii urmau să fie confiscate, „pentru ca cinul duhovnicesc să nu fie împovărat de griji lumești.”
Altfel spus, a jefui Biserica pentru binele ei. Retorica nu s-a schimbat prea mult de atunci.
Ecaterina a urcat pe tron printr-o lovitură de stat cu ajutorul gardei și ultima aștepta o recompensă. Armata urma să lupte – ea trebuia echipată. Vistieria era plină de găuri. Banii au fost găsiți în mănăstiri – așa cum se întâmplă întotdeauna în astfel de cazuri. Întreaga ierarhie sinodală a înțeles acest lucru. Și au tăcut. Toți, cu excepția unuia – sfințitul mucenic Arsenie (Mațeevici), Mitropolitul de Rostov, originar din Vladimir-Volynsky, absolvent al Academiei Teologice din Kiev, ultimul episcop care încă își amintea de adevărul canonic: Sinodul nu este un minister.
Anatema ca document legal: arma care nu poate fi confiscată
La 9 februarie 1763, în duminica Triumfului Ortodoxiei, sfințitul mucenic Arsenie a săvârșit la Rostov „rânduiala excomunicării” cu propriile sale adăugiri – împotriva „celor care încalcă și jignesc bisericile și mănăstirile sfinte ale lui Dumnezeu, care acaparează proprietatea dată lor de vechii iubitori de Dumnezeu.” Apoi a depus două denunțuri pe numele Sinodului, unde a demonstrat canonic: monarhul care atentează la proprietatea altarului se transformă din apărător al credinței în prigonitor al acesteia.
A fost o lovitură precisă. Vlădica Arsenie a lovit Imperiul cu propria-i armă – dreptul canonic și tipicul bisericesc. Nu a stârnit o revoltă și nu s-a adresat oamenilor din piețe.
A slujit Liturghia și a depus acte oficiale: era imposibil de a-i respinge argumentele, iar a-l aresta – era scandalos.
Sinodul a raportat împărătesei: mitropolitul Arsenie este „un ofensator al Majestății Sale.” Ecatherina i-a oferit și o caracterizare mai personală – „un fățarnic, un mincinos viclean și râvnitor la putere.” Avea să scrie din nou cuvântul „mincinos” într-un document oficial – cu patru ani mai târziu. Deja în calitate de nume al condamnatului.
Frații în Hristos care au ales rația guvernamentală
La 14 aprilie 1763, sfințitul mucenic Arsenie a fost adus în fața Sinodului. Este necesar să ne oprim aici, pentru că acum începe principala crimă a acestei istorii.
Nu a fost judecat de funcționarii laici. L-au judecat „ai săi”. Miropolitul Dimitrii (Secenov) de Novgorod, mitropolitul Timofei (Șcerbațkii) al Moscovei și arhiepiscopul Gavriil (Kremenețkii) de Sankt Petersburg – întreaga cremă a ierarhiei ruse – l-au condamnat în unanimitate pe inculpat să fie deshirotonisit, tuns și adus în fața judecării laice. Curtea ecleziastică funcționa ca o ghilotină ascultătoare în mâinile altora.
La interogatoriu, în prezența împărătesei, mitropolitul Arsenie s-a comportat curajos.
A vorbit aspru, fără cea mai mică implorare de milă pentru sine, acuzând-o pe Ecaterine că a însușit autoritatea bisericii – a vorbit până când ea și-a acoperit urechile cu mâinile, iar gardienii s-au grăbit să-i inclupatului acopere gura.
Către principalul său acuzator, mitropolitul Dimitrii (Șecenov), arhiereul i s-a adresat direct: „Limba ta a fost mai ascuțită decât o sabie pentru mine – cu ea te vei sufoca și vei muri.” Prezicerea, potrivit contemporanilor, s-a adeverit.
Sfințitul micenic a fost deshirotonisit și exilat la Mănăstirea Nikolo-Korelsky de pe malul Mării Albe – într-o celulă înghesuită sub bolțile altarului, cu muncă zilnică și un convoi de patru soldați. Frații de la mănăstire, însă, îl venerau ca pe un suferind și primeau binecuvântare de la arhipăstor.
Un oarecare țăran Andrei Mincinosul (Vrali): cum să elimini o persoană din istorie
În 1767, doi călugări au făcut un denunț: fostul mitropolit compară stăpânirea actuală cu prigonirile lui Iulian Apostatul, punând la îndoială drepturile legitime ale Ecaterinei la tron. Aceasta a umplut paharul răbdării.
La 20 decembrie 1767 a fost emis un decret de înalt rang: să-i fie tăiat părul, să fie îmbrăcat în haină de țăran, să fie numit „un anume țăran Andrei „Vrali” – Mincinosul” și să fie exilat la fortăreața Revelsk pentru închisoare pe viață. Nouă zile mai târziu, în cancelaria gubernială din Arhanghelsk, bătrânul de șaptezeci de ani a fost caterisit. Douăsprezece zile mai târziu, după ce a parcurs două mii de verste pe un drum de iarnă într-o căruță închisă, s-a pomenit în casemata turnului Grosștanport – o celulă de doi pe trei metri.
Gardienilor li s-a ordonat să nu vorbească cu prizonierul. Dacă el ar fi încercat să vorbească, urma să i se pună un căluș în gură. Cerneala și hârtia îi erau interzise. Apoi ușa a fost zidită.
Să numim lucrurile pe nume: cea mai luminată împărăteasă, cea care coresponda cu Voltaire și Diderot, autoarea legilor cu privire la drepturile omului – a ordonat unui om să înceteze a mai exista. La început – doar fără nume. Mai târziu – în genere.
Într-o scrisoare către noul comendant al fortăreței, ea a scris cu iritare neascunsă: „Deții o pasăre importantă într-o cușcă ferecată, ai grijă să nu-și ia zborul… poporul îl venerează încă de pe vremuri, îl consideră sfânt, dar nu este altceva decât un mare ticălos și fățarnic.”
Ultima iarnă 1771-1772 a petrecut-o într-o casemată neîncălzită. Contemporanii au depus mărturie: spre final i s-au refuzat nu doar hainele, ci și mâncarea. Singurul lucru care a rămas după el în celulă a fost o inscripție, zgâriată pe perete: „Este bine pentru mine, căci Tu m-ai smerit.”
Când, în februarie 1772, zidăria a fost în cele din urmă demolată și preotului i s-a permis să-l vadă pe bărbatul muribund, acela a ieșit în fugă, strigând – spunea că l-a văzut pe sfințitul mucenic îmbrăcat în veșminte arhierești complete. Când și-a venit în fire, s-a întors, l-a mărturisit și l-a împărtășit. A luat secretul cu el – așa cum i s-a poruncit.
Istoricul Anton Kartașov a scris mai târziu: cazul sfințitului mucenic Arsenie a devenit o linie de demarcare – după el, Biserica a devenit un „departament tăcut al mărturisirii ortodoxe” timp de un secol și jumătate.
Statul a nimicit un arhiereu în casemată – pentru că el, de unul singur, a distrus iluzia că monarhul ar avea putere asupra altarului.
În 1918 Soborul Local a recunoscut ca fiind ilegală deshirotonisirea sa. În anul 2000, sfințitul mucenic Arsenie (Mațeevici) a fost canonizat.
Dosarul este clasat. Deși tot ce era inclus în el rămâne relevant în orice epocă, atunci când statul începe din nou să explice Bisericii ce ar trebui să dețină ca proprietate și ce ar trebui să treacă sub tăcere.
Konstantin Demidov
Sursa: Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși