Astăzi, la 10 aprilie 2022, Biserica sărbătorește Duminica a cincea din Postul Mare, a sfintei cuvioase Maria Egipteanca. Propunem atenției cititorilor portalului predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril dedicată acestei zile.
Vă salut şi vă felicit pe toţi cu ocazia celei de a cincea duminici din Postul Mare. În această zi noi în mod special pomenim numele sfintei cuvioasei Maria Egipteanca, o mare nevoitoare a Bisericii din vechime, a cărei viaţă am auzit-o citindu-se săptămâna trecută, când la slujba Utreniei a fost citit în întregime Canonul cel Mare al sfântului Andrei Criteanul.
Chipul cuvioasei Maria Egipteanca, personalitatea ei se prezintă conştiinţei contemporane ca ceva cu totul imposibil, fantastic, ceea ce nu poate nicicând şi în nici un caz să se realizeze în viaţa omului contemporan. Dar totul ce a săvârşit sfânta Maria Egipteanca este moştenirea tradiţiei bisericeşti, care se transmite credincioşilor din generaţie în generaţie. Iar aceasta înseamnă că dobândirea stării aidoma îngerilor este posibilă şi în condiţiile existenţei noastre fizice limitate.
Sfânta cuvioasa Maria se mântuia în pustie. Majoritatea dintre noi trăiesc în lume, în oraşe mari şi nu prea, în diverse localităţi – acolo, unde domneşte viaţa, organizată nu după legea Evangheliei, dar după stihiile lumii acesteia. De aceea nu este deloc simplu în aceste condiţii nu doar să ajungem la exemplul sfintei cuvioasei Maria Egipteanca, dar măcar să păşim pe calea desăvârşirii duhovniceşti. Şi de foarte multe ori gândurile, extrase de noi din Evanghelie, harul pe care l-am simţit în timpul Liturghiei şi care ne-a înălţat, permiţând-ne să simţim măreţia lui Dumnezeu – toate acestea se distrug de la atingerea de realitatea cotidiană prin păcatele, slăbiciunile, imperfecţiunile noastre.
Nu este întâmplător că astăzi, în cea de a cincea săptămână din Postul Mare, nouă ni se propune citirea din Evanghelia după Marcu, în care se povesteşte despre convorbirea Mântuitorului cu ucenicii (Mc. 10, 32-45). Domnul se îndrepta spre Ierusalim la sărbătoarea paştelor – era al patrulea paşte din timpul slujirii Lui obşteşti. Cu un an înainte Iisus Hristos nu a venit în sfântul oraş la această sărbătoare, deoarece deja atunci fariseii, ierarhii şi cărturarii aveau intenţia să-L prindă, să-L învinuiască de hulă şi să-l condamne la moarte. Atunci Mântuitorul a refuzat pelerinajul la Ierusalim, pentru că, după cuvintele Lui, vremea încă nu a sosit (In. 7, 6). Însă în ajunul suferinţelor Sale Domnul păşeşte în acest oraş cu mult înainte de sărbătoarea paştelor. El intră în oraş iarna – după numerotarea noastră, în luna decembrie – ca să participe la sărbătoarea înnoirii templului şi imediat se ciocneşte de răutatea, viclenia, invidia celor de la putere, a conducătorilor poporului iudeu. Atunci Domnul se depărtează din Ierusalim în regiunea de după Iordan şi acolo, în depărtare de capitala iudeilor, se află câteva luni. Foarte multe învăţături, cuvinte, pilde au fost spuse anume acolo, în ajunul celui de al patrulea paşte.
În sfârşit, soseşte timpul, când trebuia de mers la Ierusalim. Ucenicii Lui merg încolo cu teamă şi înfiorare, după cum relatează citirea de azi. Ei sunt cuprinşi de presimţiri că această sărbătoare se va termina pentru ei în mod tragic. Şi pentru a-i încuraja pe ucenici, a-i pregăti pentru ceea ce se va întâmpla la Ierusalim, Domnul le spune că cu adevărat multe va trebui să sufere Fiul Omului: şi-L vor batjocorî, şi-L voi scuipa şi-L vor biciui, şi-L vor omorî (Mc. 10, 34) – şi imediat le dă marea mărturie despre faptul că după trei zile va învia.
Acea atmosferă de comunicare a Mântuitorului cu apostolii era cu totul deosebită, El le adresa măreţe cuvinte prooroceşti despre faptul ce se va întâmpla! S-ar părea că pentru apostoli, care s-au atins de planul Dumnezeiesc al mântuirii omenirii, toate celelalte ar fi trebuit să treacă pe planul doi. Dar ce se întâmplă în acest moment, cel mai solemn şi în felul său tragic? – De Învăţător se apropie doi ucenici de ai Lui, Iacov şi Ioan ai lui Zevedeu, şi spun: Doamne! Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta (Mc. 10, 37). Ce-i asta? Este ceea ce se întâmplă cu noi întruna. Atingerea de măreţia lui Dumnezeu, de profunzimea şi puterea planului lui Dumnezeu despre lume şi om, care ni se descoperă în Cuvântul lui Dumnezeu, în Dumnezeiasca Liturghie, în tainele Euharistiei, se distruge de la atingerea de gândurile şi dorinţele cotidiene omeneşti.
Însă Domnul chiar şi aceste cuvinte spuse nelalocul lor şi necorespunzătoare momentului, le întoarce spre bine, spunând ceea ce fiecare creştin trebuie să păstreze în inimă ca o poruncă a lui Dumnezeu: Care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi (Mc. 43-45).
În aceste cuvinte se conţine voinţa lui Dumnezeu despre oameni, în special referitor la cei care dețin puterea. Bineînţeles, întâi de toate aceasta se referă la apostoli, prin urmare, la Biserică, deoarece puţin mai înainte Mântuitorul spune: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa (Mc. 10, 42-43). De aceea în Biserică nu poate fi dominație şi putere, aidoma celei lumeşti: în Biserică poate fi doar slujire iubirii şi adevărului lui Dumnezeu. Dar deoarece slujirea bisericească se realizează în lumea păcătoasă, atunci, cum se spune minunat în rugăciunea la hirotonia în treapta de episcop, pe care am citi-o azi asupra capului nou hirotonitului ierarh, arhiereul lui Dumnezeu trebuie să pedepsească pe cei necuminţi, făcând-o, însă, cu înţelepciune şi dragoste.
Mărturia despre adevărul lui Dumnezeu şi proclamarea voinţei lui Dumnezeu trebuie să se înfăptuiască întotdeauna paşnic, cu iubire, deoarece un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe (2 Tim. 2, 24), după cum am auzit de asemenea azi în mărturisirea credinţei noului episcop, care trebuie, totuşi, să conducă cu păstoriţii încredinţaţi lui şi cu toiagul. Anume de aceea de la ierarhii Bisericii, de la slujitorii ei se cere o înţelepciune deosebită şi o deosebită putere a experienţei duhovniceşti – ca să nu fie admisă vreo greşală, ca să nu se recurgă niciodată la aplicarea puterii, înţelepţind pe cei rătăciţi, dar chiar şi de pedepsit în aşa fel, ca totul să slujească lucrării lui Dumnezeu şi slavei lui Dumnezeu, totul să fie orientat la slujirea aproapelui, la mântuirea oamenilor.
Cât de minunat a spus sfântul Ioan Gură de Aur: „Eu nu cred că s-ar putea mântui cineva dintre acei, care nu slujeşte la mântuirea aproapelui”. Nimeni – nici ierarhul, nici preotul, nici mireanul – nu poate obţine mântuirea personală, dacă nu va contribui la mântuirea apropiaţilor. Şi nici un fel de tentaţii omeneşti, nici un fel de scopuri de moment nu trebuie să acopere în faţa ochilor noştri măreţia şi frumuseţea planului lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Pe exemplul apostolilor Iacov şi Ioan trebuie să înţelegem că patimile noastre omeneşti nu trebuie să împiedice la slujirea cauzei de mântuire a apropiaţilor. Prin cuvintele călăuzitoare ale Domnului: nu tot aşa va fi între voi (Mt. 20, 26; Mc. 10, 43) – să ne întărim în slujire pentru mântuirea apropiaţilor noştri şi a propriei mântuiri.
Amin.
Predica după Dumnezeiasca Liturghie rostită în Duminica a cincea din Postul Mare la Catedrala „Hristos Mântuitorul” din Moscova, 10 aprilie 2011
Traducere în limba română de Anghelina Savin-Zgardan