„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul… iubirii de stăpânire …nu mi-l da mie”
(din rugăciunea sfântului cuvios Efrem Sirul)
Predica Sanctității Sale Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril după slujba de dimineață în ziua de marți a Primei Săptămâni din Postul Mare săvârșită în Catedrala „Învierea Domnului” a Mănăstirii stavropighiale de călugărițe „Acoperământul Maicii Domnului” din Moscova, 8 martie 2011.
În numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!
În timpul Postului Mare noi repetăm de multe ori rugăciunea sfântului Efrem Sirul, ale cărei cuvinte găsesc un ecou viu în sufletul nostru: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie…”. Noi ne adresăm către Atotmilostivul Creator cu rugămintea să ne îngrădească de la aceste vicii, pierzătoare pentru sufletul omenesc.
Printre alte păcate, în rugăciune se pomeneşte viciul iubirii de stăpânire sau al iubirii de putere. Pe parcursul întregii istorii a neamului omenesc instituţia puterii avea o mare importanţă în viaţa oamenilor. Stăpânirea este o forţă, iar forţa era întotdeauna dorită de om – doar deseori anume cu ajutorul forţei oamenii voiau să-şi realizeze scopurile propuse. Însă dacă o persoană care nu deţine stăpânire, soluţionându-şi problemele, se sprijină, de regulă, doar pe puterile proprii şi duce responsabilitate doar pentru sine, atunci persoanele care deţin puteri decizionale, de stat, pentru realizarea scopurilor propuse folosesc forţele, posibilităţile şi capacităţile altor oameni. Dar şi în faţa lui Dumnezeu ei duc o responsabilitate specială – şi pentru sine, şi pentru alții.
Utilizarea forţei altor oameni care este o caracteristică a puterii, este totodată şi o mare ispită şi tentaţie, în special atunci, când stăpânirea este privită ca un mijloc de dobândire a propriilor scopuri sau se foloseşte în calitate de sursă pentru plăceri şi delectări datorită faptului că voinţei tale se supun alţi oameni. Anume de la o atare percepţie şi utilizare a puterii noi Îl rugăm pe Dumnezeu să ne îngrădească, adresându-ne către El prin cuvintele rugăciunii sfântului Efrem Sirul.
Stăpânirea este o cruce grea, care cere de la fiecare, cine o poartă, trude permanente, atenţie şi grijă neîncetată pentru apropiaţi, pentru acei care datorită circumstanţelor create s-au pomenit într-o situaţie dependentă. Este foarte important ca cei de la putere să urmărească în activitatea sa doar ţeluri plăcute lui Dumnezeu, drepte, demne. În caz contrar eforturile multor oameni prin intermediul mecanismului puterii pot fi direcţionate la realizarea scopurilor neplăcute lui Dumnezeu şi atunci cel de la stăpânire va introduce în ispită, va abate de la calea cea dreaptă pe acei care sunt nevoiţi să lucreze cu el.
De ce dar sfântul Efrem în rugăciunea sa profundă pomeneşte de iubirea de stăpânire? – Deoarece iubirea de stăpânire este păcat, pe când stăpânirea nu este păcat. Mai mult ca atât, în Cuvântul lui Dumnezeu este spus: „Nu este stăpânire decât de la Dumnezeu.” (Rom. 13:1) Aceasta nu înseamnă că orice stăpânire este bună şi îndreptăţită, dar aceasta înseamnă că însăşi instituţia puterii este binecuvântată de Dumnezeu. Încă în rai, în prima familie, Adam era primul şi principalul, iar Eva i-a fost dată să-i fie de ajutor (Fac. 2:18).
Cineva poate spune: „Însă majoritatea oamenilor nu sunt la putere, de ce dar cuviosul ne propune să-L rugăm pe Domnul ca să ne îngrădească de viciul iubirii de stăpânire?”. În special, această întrebare o pot pune monahii şi monahiile, doar cuviosul Efrem a compus această rugăciune în primul rând pentru cei care au dat făgăduinţă – pentru cuvioşi, monahi. Ce stăpânire poate fi la monahi? Şi ce putere poate fi la majoritatea oamenilor? Mulţi oameni, înţelegând prin acest termen doar puterea politică, economică, puterea persoanelor puternice şi influente, se pot întreba cu nedumerire: „Ce fel de stăpânire pot avea eu?”
Însă iubirea de stăpânire, iubirea de putere se poate manifesta şi în viaţa de toate zilele, în plus aceasta are loc destul de des. Câte conflicte şi certuri se produc în familie din cauza că soţii poartă lupte interminabile pentru supunerea unui altuia! Şi nu rareori se întâmplă că cel mai puternic, supunându-l pe adversar şi obţinând „victorie”, se delectează cu propria putere, înjosindu-l şi făcându-l pe celălalt – soţia sau soţul – nefericit, deoarece iubirea de stăpânire chiar şi la scară microscopică – la scara unei singure familii – distruge sufletul şi aduce scârbire.
Deseori şi în colectivele de muncă, şi în diverse grupuri neformale de oameni persoana care deţine o mare influenţă şi o înaltă autoritate, se delectează cu propria posibilitate de a acţiona prin putere asupra celor din jur.
De fiecare dată când cineva încearcă să capete de la aflarea sa la stăpânire doar plăcere, el face păcat, deoarece stăpânirea este dată pentru slujirea altora. Ea nu are un alt scop decât scopul, binecuvântat de Dumnezeu, de slujire apropiaţilor. Aceasta se referă nu doar la oamenii influenţi şi puternici, care deţin în mâinile lor frâele conducerii cu popoare întregi, dar la fiecare cine deţine o putere cât de mică, fie puterea cuvântului sau a gândului, a convingerii sau a exemplului – toate aceste pot servi sau pentru pieirea, sau pentru mântuirea omului.
Pentru a nu permite păcatului iubirii de stăpânire să ne înrobească, în special pe cei care sunt înzestraţi cu putere prin funcţia pe care o deţin, trebuie întotdeauna să ţinem minte şi să repetăm cuvintele sfântului Efrem, adresate Domnului: „Duhul iubirii de stăpânire nu mi-l da mie”.
Dar pe lângă rugăciunea sinceră şi izvorâtă din inimă – pentru ca executarea împuternicirilor de serviciu sau pur şi simplu autoritatea în familie, colectiv sau societate să nu se transforme în iubirea de stăpânire – trebuie în permanenţă să ţinem sub control gândurile şi faptele noastre, modul de viaţă şi stilul de comunicare cu cei din jur. Sfântul ierarh Tihon din Zadonsk spunea următoarele despre viciul iubirii de stăpânire: „Iubirea de stăpânire este un mare rău în om şi începutul oricărui rău… Noi ştim că Irod cel crunt nu s-a îngrozit să omoare atâtea mii de prunci nevinovaţi, doar să nu-şi piardă tronul. O, acest mare rău al iubirii de stăpânire! Omul vrea să stăpânească pe alţii, dar singur pe sine nu se poate stăpâni…Trebuie să înveţe întâi de toate să se stăpânească pe sine, şi doar după aceasta să se apuce să stăpânească pe alţii”.
Fie ca Domnul să dăruiască fiecăruia care are stăpânire – şi mare, şi mică de tot – înţelepciune şi înţelegere clară a faptului că prin putere poţi dobândi mântuire şi prin putere poţi pierde sufletul. Iar ca orice îndeplinire a împuternicirilor de stăpânire sau utilizarea autorităţii personale fie în Biserică, fie în societate sau în stat să contribuie la prosperarea şi bunăstarea oamenilor, trebuie să Îl rugăm pe Domnul să ne izbăvească de ispita iubirii de stăpânire şi să ne dăruiască smerenie interioară, capacitatea de a ne conştientiza propriilor păcate, neputinţa, nevrednicia înaintea feţei lui Dumnezeu. Iată atunci învestirea cu stăpânire nu va deveni obstacol pentru ca, prin slujirea apropiaţilor, să ne săvârşim propria mântuire, precum au făcut-o mulţi mari bărbaţi şi femei care au fost canonizaţi în ceata sfinţilor, slujind în calitate de împăraţi, cneji, arhierei şi în alte feluri ale înaltei slujiri neamului omenesc.
Să ne ajute tuturor Domnul să păstrăm cu pietate în inima noastră cuvintele rugăciunii, inspirate de Dumnezeu, a sfântului Efrem Sirul!
Amin.
Din cartea «Патриарх Московский и всея Руси Кирилл. Тайна покаяния.
Великопостные проповеди (2001–2011). Москва, 2012»