Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul… grijii de multe …nu mi-l da mie”
(din rugăciunea sfântului cuvios Efrem Sirul)
Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită după Pavecernița Mare în ziua de luni a Primei Săptămâni din Postul Mare la Catedrala „Hristos Mântuitorul” din Moscova, 7 martie 2011.
În numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!
În rugăciunea sfântului Efrem Sirul, pe care noi o repetăm de multe ori în timpul slujbelor din Postul Mare, se conţin astfel de cuvinte: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul… grijii de multe* … nu mi-l da mie”. Deprimarea este un sentiment foarte periculos, care este însoţit de tristeţe, scârbire, iar uneori şi de disperare. Aceste trăiri interioare sunt bine cunoscute oamenilor singuratici, bătrâni, care trec prin circumstanţe grele de viaţă.
Din punctul de vedere omenesc deprimarea poate fi provocată de diverse cauze. Nu rareori cauza poate fi o viaţă nu prea bine aranjată, moartea unei persoane apropiate sau relaţiile rele cu rudele care devin parcă străine; deseori deprimarea este generată de pierderea sănătăţii; uneori această stare grea ne vizitează, când are loc o cădere în cariera profesională, un conflict la serviciu.
Însă deprimarea este păcat, prin urmare, indiferent de factorii obiectivi, ea are o anumită pricină duhovnicească. Şi dacă această cauză de ordin duhovnicesc o vom putea înţelege, atunci toate situaţiile complicate din viaţă vor deveni doar prilejuri de deprimare demne de ignorat.
Deseori sursă pentru deprimare devine singurătatea omului. În acest caz el este cuprins de iluzia, de parcă oamenii din jur s-au întors la el cu spatele, l-au trădat, lăsându-l singur într-o situaţie dificilă din viaţă. Şi el mai mult nu poate avea speranţă în ei, nu vede în jurul său pe cei, cine i-ar putea deveni sprijin sau apărare.
Cauză a deprimării pot fi şi alte situaţii din viaţă. Astfel, ea pune stăpânire pe persoană atunci, când dintr-o dată se constată că studiile, cariera, deprinderile profesionale, prietenii, colegii, banii, puterea nu o pot ajuta să depăşească dificultăţile vieţii: a nădăjduit la toate aceste bunuri, dar în zadar – speranţa s-a dovedit a fi făcută de ruşine.
Deprimarea poate pune stăpânire pe om şi din cauza anumitelor maladii trupeşti. În astfel de situaţie, persoana singură „s-a dat de gol”: s-a dovedit a fi insuficient de puternică, insuficient de călită, a avut insuficientă grijă de propria sănătate, a sperat în propriile puteri şi posibilităţi, dar totuşi nădejdea a fost zadarnică.
Vorbind despre tema deprimării, sfântul ierarh Tihon din Zadonsk a spus nişte cuvinte minunate: „Cum putem crede în Dumnezeu, dar să nădăjduim în făptură?” Într-adevăr, deprimarea uneori vizitează şi pe oamenii credincioşi, însă numai pe aceia care, crezând în Dumnezeu, nădejdea lor şi-o pun nu în Domnul, dar fie în alţi oameni, fie în sine însuşi, fie în circumstanţele din viaţă.
Însă oare poate fi puternică acea credinţa, care nu este însoţită de speranţă? Poţi oare crede în Dumnezeu şi să nu ai nădejde în El? Aidoma mărturiei apostolului Iacov despre faptul că credinţa fără de fapte moartă este (Iac. 2:20), se poate spune că credinţa şi fără nădejde moartă este, deoarece anume în ea se înfăptuieşte credinţa noastră. Nădejdea care este într-o legătură indisolubilă cu credinţa adevărată – este o putere reală, care îl ajută pe om niciodată şi nici într-un caz să nu cadă în deprimare.
În baza patimii păcătoase a deprimării se află puţina credinţă, credinţa fără roade, deoarece cel mai viu rod al credinţei este nădejdea, care nu permite omului să se cufunde într-o stare întunecoasă, deprimantă. Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire (Ps. 145:3), ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu. Nădăjduiţi în Dumnezeu, dar ţineţi minte că nădejdea în Creator nu îl eliberează pe om de responsabilitatea personală pentru propria viaţă şi propriile fapte, altminteri s-ar putea crea impresia că nădejdea poartă răspundere pentru greşeli şi chiar crime.
Omul care trăieşte cu credinţă în Dumnezeu, plin de nădejde în Domnul, deţine o putere interioară, care îi oferă posibilitate să soluţioneze cu succes sarcinile care apar în calea lui; el nu este supus sentimentului de deprimare, spre deosebire de acela care este lipsit de credinţă şi speranţă în Dumnezeu. Ca şi omul necredincios, el poate trece prin situaţii de scârbire, dar niciodată nu va intra în deprimare, deoarece ce fel de deprimare poate fi, dacă Domnul este alături? Şi chiar dacă Dumnezeu îngăduie să fim singuratici, nu prea sănătoşi, să simţim anumite dificultăţi în viaţă, totuşi, refractând totul prin prisma credinţei, noi vedem în cele petrecute doar pronia lui Dumnezeu, simţim asupra noastră mâna dreaptă a Domnului şi de aceea căpătăm o viziune paşnică, liniştită şi sigură asupra realităţii înconjurătoare.
Nădejdea în Dumnezeu, speranţa în El este o putere măreaţă, care ajută omului să-şi păstreze libertatea, duhul paşnic şi integritatea lumii sufleteşti, interioare. Şi din contra, nimic nu-l poate izbăvi pe om de sentimentul deprimării, dacă el îşi depune speranţa doar în cei puternici, în fiii oamenilor, în sine sau în situaţiile din viaţă.
Duhul deprimării este duhul lepădării de Dumnezeu, este o putere negativă, care distruge plinătatea vieţii omeneşti. Deprimarea şi puterea vitală sunt incompatibile. Dacă deprimarea generală cuprinde societăţi şi popoare, atunci ele nu mai au viitor, condamnându-se la moarte.
Iată din ce cauză este atât de important să ne păstrăm credinţa, însoţită de nădejdea neclintită! Atunci această nădejde se va reflecta asupra puterii interioare şi a fiecărui om luat aparte, şi asupra noastră a tuturor.
Noi ne rugăm Domnului prin cuvintele sfântului Efrem Sirul: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul… grijii de multe – al deprimării – nu mi-l da mie…”. Repetând aceste cuvinte, să înălţăm Domnului o rugăciune fierbinte pentru dăruirea unei credinţe puternice, inspirată de nădejde şi atunci duhul deprimării niciodată nu va înrobi inimile noastre, iar speranţa în Dumnezeu ne va face puternici, înţelepţi, liniştiţi şi liberi. Să vă păzească Domnul!
Din cartea «Патриарх Московский и всея Руси Кирилл. Тайна покаяния.
Великопостные проповеди (2001–2011). Москва, 2012»
* Notă: în textul slavon rugăciunea cuviosului Efrem Sirul sună astfel: «дух праздности, уныния… не даждь ми», în traducerea română: „duhul trândăviei, al grijii de multe… nu mi-l da mie”, de aceea în prezentul text se va vorbi despre deprimare (уныниe)