Dacă am susținut examenele vieții prin timpul trăit de noi, întâlnindu-L pe Dumnezeu, atunci putem simți și mireasma veșniciei.
Ne întrebăm de multe ori, Timpul ne este vrămaș sau prieten? Mult contează cum noi îl măsurăm sau cum îl dobândim prin obținerea unei valori și-i dăm de înțeles adânc, că-l măsurăm nu după numărul anilor pe care îi trăim, ci în măsura folosirii lui pe parcurs. Din păcate, creștem cu modele lumii acesteia și nu știm cum să ne folosim așa cum se cuvine de marele dar al timpului.
În întunericul neștiinței, oamenii se raportează la timp, întorcându-se cu nostalgie la un trecut care nu le mai aparține. Alteori, vrăjmașul îl duce pe om în deznădejde, amintindu-i toate eșecurile din trecut. De multe ori, oamenii se plâng că viața e scurtă, că nu avem măsură a folosirii timpului cu folos.
Cum să-l folosim cu folos, dacă unii trăiesc zilele smintelilor, îmbogățirii de sine, crezând doar în timpul material, necântărind ce fac ei pe pământ? Cheltuind timpul în zadar, până și cei credincioși uneori ajung la deznădăjduire, renunță până la urmă și la calea pocăinței.
Împuținarea sufletului și îndoiala pentru mântuire vine de la vrăjmași. Sfinții Părinți ne vorbesc despre păcatul deznădăjduirii care este ca și lepădarea de Dumnezeu. Trebuie să depunem toate eforturile să dobândim cât mai multă nădejde în Dumnezeu, chiar și în cazurile cele mai dificile, să nu ne pierdem credința, să avem mântuire de la Tătăl Ceresc. În orice moment dacă nu priveghem sufletul, diavolul ne insuflă tot felul de gânduri, ne revarsă în inimile noastre frica și tulburarea, apoi ne aruncă în deznădejde.
Trebuie să ne dezicem de păiengenișul gândurilor rele care l-am țesut tot noi în cugetul nostru, să strigăm cu îndrăzneală la gândurile otrăvite din noi, așa precum striga Sfântul Prooroc David: „Domnul este luminaria mea și Mântuitorul meu! De cine mă voi teme?…”. Fiecare dintre noi trebuie să spună: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt!”
Nu timpul ne scurtează viața, ci noi ne scurtăm timpul vieții. Dacă viața e cu respect, cu chibzuință, dacă mergem prin viață cu cele șapte virtuți creștine și îndeplinim cele zece porunci ale Domnului, atunci viața omului poate fi lungă.
De multe ori omul nu apreciază timpul, doar îl lasă să curgă fără folos. Se mai întâmplă când unii oameni se consideră nemuritori aici, pe pământ, încearcă să nu-L slăvească pe Domnul, dar se slăvește omul mai mult pe sine în diferite anturajuri: fie că el se află într-un post mare de conducere, fie că el este un om renumit în artă, fie că el de la sine se cosideră că-i mai deștept sau cel mai înțelept printre oameni etc. Totul este trecător în viață și timpul omului sporește atunci omul când crește duhovnicește. Oamenii îmbătrânesc fără să trăiască bătrânețea, iar cei tineri fără să-și dea seama îmbătrânesc înainte de vreme. Dacă omul preferă a se vinde prin plăcere, lux și slavă, lenevie și bunăstare, fățărnicie și lingușeală, niciodată nu va înțelege cum a trecut timpul din viața lui.
E necesar ca începutul anului să devină un prilej de a face o evaluare a vieții noastre duhovnicești și de a pune un nou început. Scriptura ne vorbește despre timp: „Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi”. Desigur, omul nu a fost zidit pentru a fi întemnițat în timp, ci a fost zidit pentru veşnicie. Pentru om, timpul vădește iubirea lui Dumnezeu pentru el.
În viață sunt examene pentru a birui patimile timpului nostru, pentru dobândirea iubirii, să ne învățăm a urî răul din noi, să ne cunoaștem pe noi înșine cât mai adânc, cât mai repede, să extragem unele concluzii și totalizări ale timpului pierdut. Dacă îl avem în suflet și în inimă pe Dumnezeu, atunci am găsit scopul vieții noastre atât pe pământ, cât și în cer. Dacă am câștigat examenele vieții prin timpul trait de noi, întâlnindu-L pe Dumnezeu, atunci putem simți și mireasma veșniciei. Atunci de moarte nu ne mai este frică, nădăjduim doar în Domnul.
Curând intrăm în Postul Mare și vom merge spre lumina Învierii Domnului. Să măsurăm timpul nu pe cel care trece pe lângă noi, ci care trece prin noi. Să nu-l risipim pe nimicuri, ci evlavioși să trecem prin ceasurile fiecărei zile cu multă rugăciune și post atât trupește cât și sufletește. Să facem o mărturisire curajoasă, fără sfială și abateri, să primim Sfintele Taine ca zidire sfântă de sine, să batem în ușa săracilor și să facem acțiuni de milostenie, să ne rugăm zi și noapte pentru pâine, pace și aproapele nostru. Așa să ne ajute Dumnezeu în toate!
Raisa Plăieșu pentru Traditia.md