Gonim fără grijă spre prăpastie, ţinând în faţă un careva ecran. – Blaise Pascal
Libertatea se dovedeşte a fi control. – Byung-Chul Han
Am visat realitatea, ce uşurare am simţit când m-am trezit! – Stanislaw Jerzy Lec
„Fii mereu online!” – acest des vehiculat îndemn apare pretutindeni în mesajele publicitare ale companiilor de telefonie mobilă. Oare este posibil să fii întotdeauna online?
Mulţi înţelepţi încercau să teoretizeze asupra evadării în clipa eternităţii (prezentul etern), prin „poarta strâmtă” a ieşirii din binarul lumii, reprezentată în primul rând de condiţia timpului, cu trecutul şi viitorul său paradoxal. Căci deși ne aflăm insesizabil în prezent, trăim totuși într-o învălmășeală a trecutului (care nu mai este) și viitorului (care încă nu este), adică în lumea amintirilor și imaginației. „Dacă ne-am examina gândurile le-am găsi întotdeauna ocupate de trecut şi viitor.” (B. Pascal) Același lucru îl exprimă și o vorbă orientală: „Trecutul, viitorul – sunt văluri pe Cel Sfânt.” Iar sfârșitul lumii presupune sfârșitul timpului (Apoc. 10:6).
Şi totuşi cum să înţelegem, din punct de vedere simbolic, această sugestie (colectivă) de a ne afla cât mai mult şi des posibil conectaţi la „mediul virtual de comunicare şi informare”?
Încă la începutul anilor ’80 gânditorul francez Jean Baudrillard afirma fatal că „trăim într-un spaţiu unde informaţie este tot mai multă şi mai multă iar sens tot mai puţin şi mai puţin”. Acest fapt devine mult mai evident astăzi, unde informaţia a devenit ca un virus, scopul căreia, la prima vedere, este doar ca să circule superficial, iar nu ca să fie prelucrată şi asumată de om în adâncimea fiinţei sale. Astfel mintea omului se închide în sfera superficialităţii extreme. Căci cunoaşterea şi agonisirea de cunoştinţe nu sunt acelaşi lucru. Iar la a doua vedere, această anti-cunoaştere modifică ceva în subiect conform obiectului. Altfel spus, ceea ce tu cauţi, la fel te caută şi pe tine sau „genunea cheamă genunea” (Ps. 41:9).
Adâncimea cunoaşterii presupune atenţie şi zăbovire asupra obiectului cunoaşterii, presupune un efort sau o încordare a memoriei şi altor facultăţi mintale. Nu degeaba în evul mediu oamenii nebuni erau numiţi în popor drept „împrăştiaţi la minte”. Astăzi cu toţii suntem într-un contact aproape că intim cu un sistem de împrăştiere a minţii şi al aruncării la suprafaţa unor lucruri incerte. Iar ceea ce numim ”gândirea de clipă” nu este deloc o glumă.
„Excesul de pozitivitate se manifestă şi ca exces de stimuli, informaţii şi impulsuri. El modifică radical structura şi economia atenţiei. Prin asta percepţia e frangmentarizată şi risipită.” (Byung-Chul Han, „Societatea oboselii”)
Se poate observa o devitalizare a adâncimii mentale, efect al nivelării sistemului nostru de gândire cu sistemul maşinii. Întrebarea cheie, care spre surprinderea noastră puţini şi-o pun, este: ce se întâmplă cu mintea şi conştiinţa noastră atunci când suntem „mereu online”? Desigur că în primul rând ceva în interiorul nostru se modifică. Dar în ce sens?
Termenul englez ”on-line” înseamnă de fapt „pe linie”. Simbolic (şi geometric) vorbind, linia indică exact o reducere a adâncimii, o nivelare în jos, iar în alt plan indică şi o ideologie, adică o linie – un punct de vedere, sau o direcţie, un itinerar, sau o cale de intersecţie a două puncte de vedere (al omului şi al maşinii). La fel şi Facebook-ul, bunăoară, tradus înseamnă „Cartea chipului” (sau feţei). Care, simbolic vorbind, prezintă și impune un singur chip pentru toţi utilizatorii săi, iar asemănarea factică deja urmează. Dar la acest aspect interesant vom reveni într-un alt articol.
Pare-se că omul şi-a creat un aparat și un sistem ce-l antrenează într-o direcţie nesigură, într-un amalgam al binarului (haos). Antrenament ce-i crează o deprindere, care deja capătă o naturaleţe. Omul a început să vadă lumea prin prisma educaţiei primite prin mediul virtual, mediu care nu este doar un transmiţător, cum ar părea la prima vedere, ci este însăşi educaţia, sau altfel spus – dictatul unei linii psihosomatice, de ordin colectiv.
Ieromonahul Serafim (Rose) spunea undeva că lumea contemporană se prezintă drept o combinaţie dintre Gulag şi Disneyland. Despre aceeaşi „disneificare” a lumii a teoretizat şi Baudrillard, numind „realitatea virtuală” drept un combinezon digital tras peste gândirea noastră. La fel, spunea el, nu poate fi loc în acelaşi timp pentru inteligenţa naturală şi cea artificială, nici loc în acelaşi timp pentru lume şi duplicatul său. Astfel gândirea este protezată sub forma inteligenţei artificiale.
„Realitatea virtuală” este de fapt un oximoron, căci virtualitatea ca să devină reală, trebuie să se realizeze. Deci această „realitate” ne reduce la retrăirea evenimentelor și a stărilor care nu sunt întradevăr, ele existând într-un fel doar în sfera posibilităților și care se manifestă în anumite condiții. Iar la mijloc este vorba de un chip ce caută asemănare, și de un duplicat plat al realităţii şi al universului, ce pre-închipuie încheierea lumii în diformitate.
Dacă postul presupune abstinență și renunțare, întru concentrare asupra a ceea ce este interior și dumnezeiesc (rugăciunea), atunci o caracteristică a epocii tehnologice este postul tehnologic și informațional. Deci, nu e doar postul burții, ci mai ales postul ochilor, urechilor și limbii. Ați încercat să renunțați la internet (măcar) în timpul Postului Mare? Vă recomand.
Vorba aceluiași Pascal: „nu în spațiu trebuie să-mi caut demnitatea, ci în corectitudinea gândului. Deținerea de pământuri nu-mi va da niciun avantaj. Prin spațiu, universul mă cuprinde și mă înghite pe mine, un punct mic; cu gândul îl cuprind eu.”
Sau „…preluarea și ducerea mai departe a moștenirii umane nu se fac numai de cei care izbutesc să se facă auziți, ci și de cei care izbutesc să rămână întregi la minte.” (G. Orwell)
Oricum ar fi, dragostea pentru Dumnezeu transcende orice dualitate. Și în același timp, „Dumnezeu niciodată nu ar îngădui răul dacă nu ar fi avut intenția de a-l transforma în bine.” (Fericitul Augustin)
Iereu Anatolie Juraveli