Ei se nasc nu cu strigăt, ci cu parola de la internet. Prima răsuflare, și în loc de piept în palme îngheață un ecran.
Prima atingere – nu de piele ci de sticla rece. Ochii creați pentru a prinde zâmbetul mamei, se pierd în lumina rece a displăy-ului. Micuțele degete în van caută mângâiere în swipe-uri, iar foamea se potolește nu cu lapte ci cu șuvoi digital.
Ei dorm sub șoaptă de podcast-uri și nu sub cântec de leagăn matern. Se învață să facă scroll mai înainte de a putea vorbi. Fac primii pași nu pe podea ci pe nesfârșitul flux web. Ei cresc, crezând că iubirea se măsoară-n like-uri, iar durerea se lecuiește cu selfie.
Ne plângem că ei nu ne privesc în ochi. Dar cine primul și-a întors fața spre ecran?
Noi înșine le-am construit leagăn-laborator, unde emoțiile sunt transformate în date biometrice pentru algoritmi de recomandare, unde chiar și lacrimile devin informație pentru sistem, iar prietenii – avatare cu râs artificial.
Dar ce va crește din mlădițele care niciodată nu se trăgeau la soare, ci spre luminozitate adoptivă?
Păstrați. Retrimiteți. Cădeți pe gânduri.
Până când titlul epitafului nostru nu va deveni: „Născuți în epoca like-urilor, morți în orfanitate digitală.” (sau: am murit, fiind orfani digitali.)