Omul se încurcă foarte mult când, amăgindu-se, încearcă să rezolve singur, numai cu propriile sale forțe, gânduri și judecăți, problemele cu care se confruntă.
Atunci încep dilemele, atunci apar soluțiile duble sau multiple între care trebuie să alegem, atunci încep calculele noastre nesfârșite, înlănțuirile de raționamente și cântărirea avantajelor și dezavantajelor, atunci intervin, în egală măsură, presiunile propriilor noastre imbolduri mai curate sau mai puțin curate, plăcerile noastre, bucuriile noastre vinovate. Atunci sunt în jurul nostru, după mărturiile celor care simt mai bine decât noi acest lucru și ispititorii și vrăjmașii și diavolii.
Toate acestea creează o situație complexă, în care noi ne prindem ca într-o pânză de păianjen. De aceea suntem, deseori, în postura de a nu ști ce să facem, de a nu discerne, de a nu înțelege ce ni se întâmplă.
La polul opus sunt oamenii care nu caută soluții în ei înșiși, în mintea lor sau a semenilor lor, ci la Dumnezeu. Gheron Iosif, un mare isihast athonit al veacului al XX-lea, spune că nu lua nicio decizie până nu avea înștiințare de la Dumnezeu. „Roagă-te lui Dumnezeu până primești înștiințare ce să faci”, spunea Gheron Iosif.
Dumnezeu ne înștiințează, dar într-un limbaj duhovnicesc pe care nu-l putem recepta și nici descifra dacă nu avem dezvoltat acest simț duhovnicesc. Părinții spun să fii atent la gânduri. Primul gând ar fi de la Dumnezeu.
S-ar părea că o contribuție majoră la această încâlcire a propriei noastre existențe și mai ales a modului nostru de gândire o are informația ca atare, știința să spunem, fără să demonizez în vreun fel anume știința. Ea, însă, poate deveni demonică atunci când se autonomizează, când se propune în locul lui Dumnezeu, adică se propune ca suficientă sieși. Știința, atât cât o deținem noi, deși extraordinar de dezvoltată, își recunoaște limitele, dar aceste limite le percep mai curând cei care sunt foarte adânciți în științe.
Ceilalți, care beneficiază numai de imaginea științei, sunt amăgiți de atotputernicia ei. De acolo ne vin foarte multe ispite. Suficiența de sine a științei omenești ne așază într-o amăgire, ne așază într-o oarecare rătăcire. Aceasta este echivalentă cu ignorarea lui Dumnezeu, cu scoaterea din ecuație a principiului, a cauzei, a finalității absolute a propriei noastre existențe…
Dumnezeu nu intervine din când în când în existeța noastră. Dumnezeu este o continuă prezență. Este o ofertă perpetuă, să vorbesc în termeni mai prozaici, în care viața noastră se întemeiază.
Părintele Constantin Coman
Sursa: Avereabisericii.ro