„Judecata este fără milă petru cel care n-a făcut milă.”
(Iacov 2:13)
Această parabolă evanghelică întredeschide perdeaua în spatele căreia se ascunde viața postumă a omului. Ce se întâmplă acolo, după pragul morții? Tot aceea ce se întâmpla și aici, numai că fără trup și cele trupești, dar în schimb cu ochii sufletului deschiși în veșnicie și judecată. Vorba ceea: Am ridicat vălul de pe ochii tăi, iar vederea îți este astăzi limpede.
Bogatul îi reprezintă pe toți cei care trăiesc egocentric și petrecăreț în această lume vremelnică, și se folosesc de bunătățile sale fără a se gândi la apropiatul aflat în suferință și nici la viața de apoi. Săracul Lazăr zăcea aruncat chiar înaintea porții bogatului, plin de răni ce puroiau, și cu dorința de a gusta din fărâmăturile ce cădeau de la masa bogatului. Primul – indiferent, fără pocăință și înecat în lume, al doilea în răbdare și cu nădejde în Dumnezeu, cu bube linse de câini.
Au murit ambii. Doar că cel necăjit a ajuns ridicat de îngeri în rai, în „sânul lui Avraam”, iar celălalt „înmormântat” în iad, în foc și chin.
Dincolo vei putea vedea pe toți cei care nu au primit în viața ta pământească ceea ce Dumnezeu a vrut de la tine, și anume: iubire. De aici și cunoscutul proverb care spune că „viața trece, dar nu și iubirea”. Sau aceste versuri ale unui poet simbolist (C. Balmont) ce ar putea descrie starea sufletului uman de după pragul morții: „Mă ard și chinuiesc cuvintele iubirii pe care nu le-am spus.”
Fiind pe pământ, Avraam a fost și el bogat, ca și Iosif din Arimateea și alți sfinți creștini. Doar că pe lângă bogația deținută el mai avea două virtuți proeminente, și anume credința și ospitalitatea. Iar pe bogatul din parabolă îl caracterizează în primul rând lipsa milei și viața petrecută în trândăvie. Deci, problema nu este în bogăție, ci în grijile pentru averea deținută și viața rea și pătimașă dusă în mare parte de cei îmbogățiți, de aceea lor le este greu se intre în Împărăția cerurilor (Matei 19:23-24). Iar Lazăr a fost dus în „sânul lui Avraam” pentru că nu a cârtit împotriva lui Dumnezeu și a răbdat suferințele și toate nevoile. Astăzi câți sunt sărăci, înfometați și bolnavi dar care Îl hulesc pe Dumnezeu, se dedau la diferite patimi scârnave și fac diferite crime? Deci, se poate și în bogație să te mântuiești, și în sărăcie să fii pierdut.
Orice bogat îl are pe al său Lazăr. Dacă Dumnezeu ți-a dat bogație și bunăstare materială, e pentru ca să poți să ajuți pe cei necăjiți ce zac la porțile tale și așteaptă să se sature din fărâmiturile de la masa ta de sărbătoare. Vorba Sfântului Ioan de Kronștadt: dacă cerșetorii se țin de tine, asta înseamnă că mila lui Dumnezeu se ține de tine. De altfel, numele Lazăr tradus înseamnă „Dumnezeu ajută”.
Ca și orice parabolă, ea mai poate fi interpretată și în alte feluri. De exemplu, Sfântul Teofilact al Bulgariei îl mai identifică pe bogatul nemilostiv cu poporul iudeu, iar pe Lazăr cu poporul păgân sau cu păgânii în general (câinii fiind demonii, iar rănile păcatele). „Poporul iudeu a murit pentru Dumnezeu, și pentru ceea ce este bine, iar Lazăr, adică păgânii, a murit pentru păcat.”
O altă interpretare este să-l vedem pe bogatul nemilostiv și pe Lazăr în noi înșine (vorba ceea: „duo sunt in homine” – trupul și duhul). Cu cât este mai nemilostiv bogatul din noi, cu atât Lazăr este mai în suferință și pus în proximitatea porții noastre mintale. Discrepanța între cei doi este mai mare cu cât nemilostivirea și adâncirea nedreaptă în cele lumești a bogatului este mai mare. Astfel opoziția dintre ei nu mai poate fi depășită, și unitatea hristică este de negăsit.
Atunci când ordinea ierarhică este inversată (în cazul dacă „tria sunt in homine”), cele trupești iau stăpânire asupra sufletului nostru, care în parabolă ar putea fi identificat cu poarta, iar în lumea de dincolo cu prăpastia. Astfel duhul ajunge ca un câine nebăgat în seamă și care zace bolnav, dorind să stăpânească măcar niște fire din cele trupești (deși, pe drept, trupul și sufletul trebuie să fie supuse duhului). În mod normal bogatul ar trebui să fie la poarta lui Lăzar, și nu invers (Matei 5:23-26). Ceea ce s-ar reflecta în exterior prin grija noastră pentru apropiații nevoiași, care vine din iubirea noastră pentru Dumnezeu.
A doua parte a pildei este bazată pe dialogul dintre Avraam și bogat și imposibilitatea trecerii de pe un tărâm pe celălalt și a unui minim contact „tactil” între ele (damnatul chinuit în văpaie dorește ca vârful degetului udat în apă al lui Lazăr să se atingă de limba sa, ca într-o oglindire grozavă).
Bogatul îl roagă pe Avraam ca să-l trimită atunci pe Lazăr în casa tatălui la cinci frați ai săi (cinci simțuri?), ca să le mărturisească despre locul chinurilor și nevoia de pocăință. Ceea ce nu-și avea rostul, căci „ei îl au pe Moise și pe prooroci”, și dacă nu-i ascultă pe aceștia, atunci nici pe Lazăr înviat nu-l vor crede, zice Avraam. Ceea ce și s-a demonstrat, căci iudeii nu numai că nu au crezut, bunăoară, în minunea învierii lui Lazăr din Betania, ba chiar au vrut să-l și omoare (Ioan 12:10).
„Dar după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.” (Romani 2:5)
Iereu Anatolie Juraveli