Sfinţii Părinţi acordau o atenţie atât de mare sistemului de educare a persoanei, încât şi rugăciunile lor reflectă elementele-cheie ale acestui sistem. De pildă, zilnic şi de multe ori pe zi, pe parcursul Postului Mare, noi citim rugăciunea cuviosului Efrem Sirul, un proslăvit nevoitor şi sihastru din veacul al IV-lea, care multe a făcut pentru a ajuta oamenii să biruie în mod real păcatul lor şi să-şi înalţe sufletul către Dumnezeu. Persoanele de cultură nebisericească de asemenea cunosc rugăciunea noastră din Postul Mare, graţie transpunerii ei în vers de către A.S. Puşkin.
Părinţi sihaștri şi cu maici curate
Ca inima să zboare în înălţimi, departe,
Ca să se întărească ea-n furtuni şi lupte,
Spus-au mulţimi de rugăciuni în noapte;
Dar nici una din ele nu-i o rugăminte
Precum aceea ce preoţii o spun
În zilele scârbite ale Postului cel bun,
Mai des ca altele îmi vine ea în minte.
La cel căzut îi dă puteri nemaivăzute:
Stăpânul vieţii mele! Duh trândav depărtează-l
De mine şi cel al multei griji, precum şi al iubirii
De stăpânire şi în deşert grăirii.
Dar dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd al meu păcat
Şi la al meu aproape să nu-i dau osândire.
Iar duhul curăţiei, răbdării şi gândului smerit
Şi-al dragostei învie în inimi şi gândire.
Aceste versuri, care emană lirica unor sentimente cu adevărat creştine, chiar şi în cele mai grele timpuri ale prigonirilor ateiste asupra Ortodoxiei în ţara noastră, continuau să unească oamenii cu rugăciunea cuviosului Efrem Sirul. Însă credinciosul zilelor de azi trebuie să ştie că în rugăciunea sa minunată sfântul Efrem, pe lângă sentimentele clar exprimate ale pocăinţei şi inimii smerite, a pecetluit de asemenea şi unele teze ale sistemului propriu de asceză.
Nu este întâmplător că această rugăciune este numită în operele sfinţilor părinţi ca fiind „oglinda propăşirii duhovniceşti”. Astfel, cele patru rugăminţi începătoare ale rugăciunii cuviosului Efrem Sirul includ în sine adresarea către Dumnezeu pentru izbăvirea de vicii concrete: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie…”. Iar următoarele patru rugăminţi conţin chemarea ajutorului de a dobândi cele mai importante patru virtuţi: „Duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale…”. În sfârşit, a treia şi finala rugăminte se referă la tema pocăinţei şi a atitudinii faţă de aproapele: „Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.
Aşadar, cuviosul Efrem Sirul începe cu neaşteptata pentru mulţi pomenire a duhului trândăviei. Şi dintr-o dată se iscă întrebarea: de ce trândăvia este viciu? Dacă este viciu, de ce anume ea este postată de sfântul Efrem pe primul loc, parcă ar vrea să atragă o atenţie sporită a omului rugător asupra ei?
Deoarece trândăvia este o stare specială a sufletului şi a trupului la om, care este un mediu propice pentru mulţime de alte păcate, patimi şi vicii. În popor se spune: „Trândăvia este mama tuturor răutăţilor”. În sens formal, lenevia este un mod de viaţă, ce constă din pierderea deşartă, fără sens, a timpului, care nu este completat de nici un fel de acţiune, trudă, grijă sau creaţie. Însă nu se cuvine să încurcăm trândăvia cu odihna, care este o parte necesară a vieţii omeneşti, deoarece încă în epoca Testamentului Vechi odihna după lucru a fost determinată şi sfinţită de Însuşi Dumnezeu prin porunca de a păzi ziua sâmbetei ca timp pentru linişte şi rugăciune. Odihna este trebuincioasă omului din punct de vedere fiziologic pentru refacerea puterilor sale trupeşti, duhovniceşti, emoţionale. Pe când trândăvia este principial altceva, căci reprezintă în sine dominaţia asupra omului a ideii deşertului, a vacuumului fără viaţă.
Vorbesc, în primul rând, despre deşertăciunea gândului şi deşertăciunea duhului. Câmp deşert era numit în vechime un câmp nelucrat, casă deşartă se numea casa fără locatari, iar pântece deşert – cel care nu a purtat un făt. Persoana care are cap deşert şi inimă deşartă, nu este capabilă să facă ceva cu viaţa sa pentru a o amenaja, a o organiza. Un astfel de om deseori duce o viaţă deşartă. Înţelepciunea populară a spus astfel: „Cine nu învaţă la tinereţe – se chinuieşte la bătrâneţe”. Trebuie să ţinem minte că poţi să te afli în trândăvie moleşită chiar şi atunci, când formal ai o funcţie la serviciu, uneori destul de importantă. Câte nenorociri aduce această „facere de nimic” celor din jur, întregii societăţi! Parcă persoana se află la locul de lucru, parcă lucrează, dar nici un rezultat nu se vede şi nici nu îl va avea. Această petrecere a timpului în trândăvie sub aparenţa efectuării vreunui lucru este întotdeauna fără folos sau dăunătoare, sau periculoasă.
Deseori aceasta are loc din cauza că omul este posedat de viciul periculos al trândăviei. Lenea – este o stare bolnăvicioasă a voinţei, omul neputând să se concentreze şi să-şi disciplineze gândurile, să fie stăpânul dorinţelor sale, să-şi dirijeze mersul propriei vieţi. Vlăguirea duhului şi slăbirea voinţei devin pentru el o piedică de netrecut în încercarea de a-şi realiza planurile, intenţiile şi visurile, de a-şi soluţiona problemele de importanţă vitală. Cel ce îşi lucrează pământul, se va îndestula de pâine, iar cel ce umblă după lucruri de nimic, se va sătura de sărăcie (Pilde, 28, 19), ne avertizează Cuvântul lui Dumnezeu.
Însă pustietatea duhovnicească şi trândăvia nu pot fi privite ca un conţinut permanent şi neschimbat al duhului omenesc. Doar în natură chiar vacuumul absolut fizic este umplut de substanţă cosmică şi de energii. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul deşertului duhovnicesc al omului trândav, care mai devreme sau mai târziu se va umple de acele forţe, care ne înconjoară şi posedă capacitatea de ispitire, insistenţă şi energie interioară. Astfel se apropie de sufletul deşert păcatele.
De aceea de cele mai dese ori omul care este slab duhovniceşte, trândav şi înclinat spre petrecerea deşartă a timpului, devine o pradă uşoară a puterilor întunecate şi rele, a viciilor păcătoase şi a patimilor. Căci în ele este şi o atracţie pierzătoare, şi energie interioară a păcatului, şi putere diavolească. Toate acestea vor umple uşor vacuumul, care s-a format în sufletul omului trândav. Într-adevăr, trândăvia a învăţat multă răutate (Iisus Sirah, 33, 28). Omul trândav poate fi de la început bonom, dar treptat el devine răutăcios şi rău, deoarece începe să vieţuiască conform legii păcatului, a patimii şi a instinctului. „Precum pământul care nu este lucrat şi semănat dă naştere la iarbă rea şi nefolositoare, aşa şi sufletul, care nu se exersează în facerea de fapte bune şi după firea sa nu doreşte în permanenţă să acţioneze, se dedă la fapte rele”, spune sfântul ierarh Ioan Gură de Aur.
Aşadar, trândăvia nu este în nici un fel un mediu neutral duhovnicesc, inofensivă pentru mântuirea noastră. Iată de ce preacuviosul Efrem Sirul din primele cuvinte ale rugăciunii sale din Postul Mare ne cheamă la lupta cu trândăvia. Sfântul ne cheamă să Îl rugăm pe Domnul, ca prin puterea harului Său Dumnezeiesc noi să ajungem la starea de a birui păcatul trândăviei şi al lenei, care este în stare să distrugă şi să ducă la pierzare viaţa omului. Orice fel de păcat aduce omului suferinţă. Dar, probabil, puţine dintre ele pot să urâţească în aşa mod viaţa noastră, precum lenea şi trândăvia. Câte talente s-au pierdut în dezonoare din cauza acestei slăbiciuni învăluitoare şi sufocante! Câte destine nerealizate, câte planuri măreţe neîmplinite, câte speranţe minunate distruse! Şi toate acestea doar din cauza că omul este incapabil să-şi supună şi să-şi înfrâneze firea sa înclinată spre păcat, să-şi biruie neputinţa duhovnicească, să domine prin voinţa sa şi să se îndemne la lucru chiar şi atunci, când orice fel de efort spre bine se pare a fi insuportabil de greu, plicticos şi chiar periculos pentru sănătatea noastră. Persoana după obişnuinţă recurge la mulţime de justificări viclene, la scuze şi eschivări pentru a nu ieşi din starea de moleşire a trândăviei şi lenei. Noi putem foarte bine să găsim limbă comună cu propria noastră conştiinţă şi să-i aducem explicaţii formal convingătoare, care ar explica aflarea noastră confortabilă în păcat.
Anume de aceea sfântul Efrem Sirul ne cheamă în zilele Postului Mare să atragem o atenţie sporită la păcatul trândăviei şi al lenei, prin care, ca printr-o uşă deschisă, în sfânta sfintelor sufletului nostru dau buzna şi răutatea veacului acestuia, şi patimile întunecate ale lumii, şi ispitele diavoleşti, şi tentaţiile.
Sursa: Патриарх Московский и всея Руси Кирилл. Тайна покаяния.
Великопостные проповеди (2001-2011)