Pe parcursul Primei Săptămâni a Postului Mare în rubrica noastră „Apărarea credinței” au fost publicate câteva predici ale Sanctității Sale Patriarhul Chiril dedicate rugăciunii Cuviosului Eferem Sirul „Doamne și Stăpânul vieții mele…” care se citește în acest post. Intrând în cea de-a Doua Săptămână, continuăm să familiarizăm cititorii cu tâlcuirea acestei rugăciuni de către Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse. Publicăm mai jos predica Părintelui Patriarh Chiril despre dobândirea virtuţii gândului smerit, rostită după Pavecernița Mare în ziua de miercuri a Primei Săptămâni din Postul Mare ce a fost săvârșită în Catedrala Mare a Mănăstirii stavropighiale de călugări „Donskoi” din Moscova la 9 martie 2011.
În numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!
În rugăciunea cuviosului Efrem Sirul noi ne adresăm către Domnul cu următoarele cuvinte: „Duhul gândului smerit dăruieşte-l mie, slugii Tale”. Smerenia şi gândul smerit sunt noţiuni identice. Însă îmbinarea de cuvinte „gândul smerit” ajută să înţelegem mai bine sensul smereniei, deoarece în acest caz se unesc două cuvinte – „smerenia” și „gândul”.
În cultura contemporană, care este ruptă de rădăcinile sale creştine, noţiunea de smerenie poartă un caracter negativ. În cel mai bun caz oamenii nu înţeleg despre ce este vorba, în cel mai rău – prin smerenie se subînţelege slăbiciunea, iar omul smerit este considerat un om jalnic, fără voinţă, incapabil să atingă scopurile propuse. Iar un om puternic, crunt, care soluţionează cu fermitate toate problemele ce stau în faţa lui, care e în stare să supună sieși pe alţii, este perceput ca un erou pozitiv.
Însă un astfel de chip al omului „puternic”, lipsit de smerenie, cu o aureolă creată artificial constituie un mit. Într-adevăr, ce putem spune despre un om care în activitatea sa se bazează în exclusivitate pe forță? Întâi de toate vom spune că el nu este în stare să-L vadă pe Dumnezeu – fiindcă Domnul nu îşi arată puterea în fiece oră şi în fiece clipă, fiindcă El nu este în vijelie, nici în foc, nici în cutremur, dar în adiere de vânt lin (3 Reg. 19:12). Trebuie să ne învăţăm să auzim glasul lui Dumnezeu, să vedem prezenţa Domnului şi în istoria omenirii, şi în viaţa noastră, să simţim acţiunea asupra noastră a harului lui Dumnezeu.
Omul care nădăjduieşte doar pe propria putere, de cele mai dese ori este lipsit de o astfel de simţire. Pentru el, în cel mai bun caz, ea este o noţiune filozofică, pe care el o poate chiar accepta, poate cădea de acord cu prezenţa lui Dumnezeu ca fiind un anume factor teoretic; pe când în viaţa practică pentru un astfel de om loc pentru Dumnezeu nu este. Puterea intelectului, a voinţei, a banilor, puterea organizării – iată ce se pune mai presus de Dumnezeu de către aceşti oameni, deoarece, bizuindu-se pe putere, ei soluţionează toate sarcinile care stau în faţa lor.
Cuvinte uimitoare a spus Ioan Gură de Aur, menţionând că doar prin virtutea smereniei dobândim noi înălţimea, slava, onoarea şi măreţia. Sfântul ierarh nu a spus că noi obţinem toate acestea prin propria putere, dar numai prin virtutea smereniei. Cine are dreptate: Ioan Gură de Aur sau toţi acei, care azi scriu cărţi şi toarnă filme, ridicând în slăvi pe eroul atotbiruitor? Uneori acest erou trezeşte teamă la cei din jur, el nu se opreşte în faţa la nici un obstacol, demonstrând şi utilizând forța, dar şi agresiunea, pentru atingerea scopurilor sale. Bineînţeles nu au dreptate acei care percep smerenia ca o virtute cu ironie şi dispreţ sau, în cel mai bun caz, cu nedumerire – are dreptate sfântul ierarh şi iată din ce cauză.
Omul smerit poate fi considerat acela, în centrul vieţii căruia se află Dumnezeu, iar propriile fapte el le supune judecăţii lui Dumnezeu, adică judecăţii conştiinţei sale. Un astfel de om corelează cu voinţa lui Dumnezeu şi scopul vieţii sale, şi sarcinile sale, şi obiectivele curente. Firește, el se poate bizui și pe forța intelectului, și pe forța studiilor, și pe forța convingerilor; dacă el deţine putere, el se poate sprijini și pe forţa puterii; dacă un astfel de om are posibilităţi financiare, el se poare sprijini şi pe această forţă. Dar toate acţiunile lui servesc pentru afirmarea nu a propriului „ego”, ci a poruncilor lui Dumnezeu. Omul smerit este acela, care în permanenţă se supune judecăţii lui Dumnezeu.
Ce se întâmplă, așadar, dacă noi suntem gata să-I cedăm lui Dumnezeu locul principal în viaţa noastră, continuând în acelaşi timp activitatea profesională, studiind sau lucrând, purtând slujirea sau practicând politica ori antreprenoriatul? Ce ajută omului smerit, rămânând smerit, să ajungă la înălţimi, la glorie, onoare şi măreţie, noțiuni despre care vorbeşte Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur? Răspuns la această întrebare sunt cuvintele apostolului: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (1 Pet. 5:5).
Dacă Dumnezeu devine pentru noi cel mai important în viaţă, atunci toate celelalte, tot ce facem datorită vocaţiei, situaţiei noastre sau datoriei profesionale, se săvârşesc cu ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu îi acordă omului smerit o parte din puterea Sa Dumnezeiască, iar cu această putere nici o altă forţă omenească nu se poate compara. Marii luminători şi sfinţi ai lui Dumnezeu, sfinţii bărbaţi şi femei, inclusiv împăraţi, cneji şi conducători de oşti au săvârşit cu succes faptele sale, deoarece în smerenie au înclinat capul lor în faţa lui Dumnezeu şi au obţinut ajutor de sus.
Uitarea unei astfel de virtuţi cum este gândul smerit, e un lucru foarte periculos pentru convieţuirea pașnică a oamenilor. Din păcate, această mare virtute azi se întâlneşte tot mai rar. Îndeosebi este greu să întâlniţi un astfel de om printre cei care în lumea aceasta deţin puterea – om care ar fi smerit cu sufletul şi care l-ar plasa pe Dumnezeu în centrul vieţii sale. Însă cât de diferită de actuala ar fi existența noastră, dacă la realizarea scopurilor noastre noi nu ne-am baza doar pe propriile puteri, dar ne-am aranja viaţa împreună cu Dumnezeu!
Iată de ce noi împreună cu Efrem Sirul pe parcursul întregii Sfinte Patruzecimi Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască duhul gândului smerit, atât de necesar pentru mântuirea noastră.
Amin.
Din cartea «Патриарх Московский и всея Руси Кирилл. Тайна покаяния.
Великопостные проповеди (2001–2011). Москва, 2012»