Cu trecerea anilor în slujirea mea de preot mă ciocnesc cu o stranie fie necunoaștere, fie neînțelegere de către familiști a unor norme de la sine înțeles ale vieții în familie. Din aceste motive sunt nevoit să revin vrând-nevrând la cele deja spuse și să vorbesc a câta oară despre unele lucruri evidente.
Dar oare sunt evidente? În viața familială sunt multe adevăruri simple, dar întotdeauna se vor găsi dintre aceia, pentru care chiar și lucrurile evidente devin revelații. De aceea consider că nu va fi de prisos să mă opresc asupra unor fapte evidente pentru unii.
De fiecare dată după încheierea cununiei eu mă adresez către proaspeții soți cu una și aceeași propunere: deoarece fiecare dintre ei știe cum trebuie să fie a doua lor jumătate, va fi potrivit ca fiecare dintre ei să fixeze în formă scrisă cerințele înaintate unul față de altul. De aceea, în timpul cel mai apropiat, după sărbătorirea evenimentului festiv și terminarea a tot felul de griji în legătură cu el, eu recomand să ia fiecare câte un stilou, să plaseze pe masă o foaie dublă din caiet și să serie o scrisoare soțului, cum trebuie să fie o soție, iar soția, respectiv, cum trebuie să fie soțul.
Când soții vor așterne pe hârtie cerințele reciproce, foaia urmează să fie împăturită în patru și ascunsă pentru anii apropiați în așa fel, încât să nu fie găsită. Cel mai bine ar fi să fie găsită cam la a douăzecea aniversare a vieții familiale și, citind ce e scris acolo, să râdă din tot sufletul împreună. Deoarece în anii precedenți soții vor înțelege anumite lucruri importante.
De pildă, că niciunul din ei nu va corespunde criteriilor celuilalt, indiferent de câte eforturi ar depune. Pentru că suntem cu toții oameni, suntem diferiți și avem cu toții dreptul la aceasta. Fiindcă a-l modela pe aproapele tău după propria închipuire este un lucru nebinevenit. În primul rând, fericire nu va aduce nimănui, în al doilea rând, aceasta nu este necesar. Unica persoană care trebuie modificată în procesul vieții conjugale – sunt eu însumi. De aici izvorăsc cuvintele de bază, adresate în mod regulat de soție sau de soț față de propria persoană: sunt cuvintele „eu sunt datoare”.
Noi deseori menționăm că principiul fundamental al atitudinii unor creștin față de porunci și Evanghelie – este recepționarea lor ca fiind adresate personal mie. Nu celui apropiat, nu celui depărtat, cu atât mai mult nu fiecăruia și la toți împreună, dar personal mie. Dumnezeu mi se adresează mie, Dumnezeu îmi vorbește prin porunci mie, Dumnezeu îmi ordonă. Bineînțeles că de răspuns în fața lui Dumnezeu voi răspunde tot eu.
Aproximativ același principiu lucrează și în relațiile familiale. Ele nu pot fi formulate de pe poziția „tu ești dator” sau „tu ești datoare”. A cere trebuie doar de la propria persoană, a impune trebuie doar propria persoană și responsabilitatea trebuie să o duci în exclusivitate doar tu. Din punctul de vedere familial, este o școală a dragostei, cu alte cuvinte, e școala unei dăruiri permanente a sinelui. De aceea viața familială, dacă, bineînțeles, soții se conduc de Scriptură și de experiența Bisericii, este în stare să îi schimbe pe ambii și, în special, în partea ce ține de egoism, mândrie, lene și frică.
Dar ce e de făcut, când soția are un neajuns evident? Pe lângă iubirea care este capabilă să acopere orice neajuns omenesc, soții trebuie să fie cuprinși de un viu interes unul față de altul. Anume acest interes deseori ajută să identifici în spatele neajunsului o problemă, o latură a firii sau un nou aspect necunoscut până acum al personalității. La urma urmei, în afară de viciile evidente, de păcate și de patimi, noi includem în lista de neajunsuri ale apropiaților (iar a celor mai apropiați – cu atât mai mult) absolut totul ce nu este pe placul nostru personal. Pe când atunci când față de persoana dragă simți un interes viu, sincer, devii, vrând nevrând, mai obiectiv în judecăți.
Și, în sfârșit, soții experimentați cunosc prea bine că a trăi o viață și a păstra relații bune, bizuindu-se doar pe sentimentul ce a apărut în perioada de îndrăgostire, nu este cu putință. Indiferent de cât de mult este iubit omul, mai devreme sau mai târziu noi ne obișnuim unul cu altul, ne obișnuim să vedem persoana alături, ne obișnuim să iubim. Dragostea ca dar Dumnezeiesc devine pentru noi un fapt cotidian și trece pe neprins de veste pe planul doi, expulzată de probleme, de cotidian, lucru, griji de gospodărie și maladii de copii.
În astfel de momente trebuie să ținem minte că sentimentul de iubire trebuie încălzit periodic în sine. Adică soții trebuie în mod periodic să se îndrăgostească din nou unul de altul, din nou să descopere pentru sine a doua lor jumătate, să iubească pe cela care se află alături, dar nu pe acela de care s-au îndrăgostit două-trei decenii în urmă.
Acestea sunt unele momente evidente ale vieții familiale. Bineînțeles că pe departe nu sunt toate. Însă unul din principiile de bază ale vieții familiale și bisericești, dar și ale vieții în genere, spune că nu toate odată.
Protoiereul Vladimir Pucikov
Sursa: Pravlife.org