Patriarhul Chiril: „Trădarea întotdeauna presupune un anumit câştig – de ordin material sau politic, dar un câştig pământesc, omenesc. Acela care trădează, consideră că, săvârşind trădarea, el neapărat va câştiga, ca va obţine ceva ce poate căpăta doar mergând la trădare. Exemplul lui Iuda mărturiseşte despre faptul că aceasta este o rătăcire profundă. Trădătorii nu sunt iubiţi niciunde, nimeni nu mai are încredere în ei, iar trădarea întotdeauna se termină pentru ei cu o catastrofă.”
Predica Sanctității Sale Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril rostită în Miercurea Mare la Catedrala episcopală „Adormirea Maicii Domnului” din orașul Smolensk, 7 aprilie 2004
În numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!
Miercurea Mare este dedicată amintirii despre trădarea lui Iuda – unul din cele mai îngrozitoare evenimente din istoria evanghelică. Iuda vine la arhierei şi îi întreabă: Ce voiţi să-mi daţi şi eu Îl voi da în mâinile voastre? (Mt. 26:15). Arhiereii aveau nevoie de un astfel de trădător, deoarece aveau teamă să-L ia sub strajă pe Mântuitor în văzul mulţimii. Ei vroiau să evite mânia oamenilor, care încă recent Îl întâmpinau festiv pe Iisus Hristos, Care intra în Ierusalim de sărbătoarea paştelor. Ei trebuiau să facă această crimă pe ascuns. Şi, bineînţeles, nimeni în afară de o persoană apropiată de Domnul nu putea indica locul şi timpul, când era posibil de înfăptuit aceasta. Un astfel de om a devenit Iuda, care pentru bani L-a trădat pe Mântuitor.
Trădarea este o acţiune, care provoacă o durere deosebită, deoarece distruge încrederea, care există între oameni. Dacă în relaţiile interpersonale nu există încredere, apropiere, atunci nu va fi nici trădare. Dacă împotriva noastră iese oameni străini, îndepărtaţi nouă, care prin cuvintele sau faptele lor ne provoacă vreo pagubă, noi îi numim neprieteni sau, în cel mai rău caz, duşmani, dar nu trădători. Şi atitudinea noastră faţă de ei este cu totul alta: acţiunile lor pot răni, dar niciodată nu vor aduce aşa suferinţe, aşa scârbiri sufleteşti, ca acţiunile trădătorului. Trădător poate fi doar acela cine este alături, cine este apropiat, cine împarte cu tine viaţa sau convingerile, cine este rudă, tovarăş sau prieten, adică omul, de care suntem legaţi prin relaţii deosebite şi în care avem încredere.
Cuvântul „încredere” provine de la cuvântul „a crede”. „A crede” – semnifică a stabili cu cineva o relaţie deosebită. Noi credem în Dumnezeu şi din această credinţă provine relaţia noastră religioasă cu Domnul. Dacă noi credem oamenilor, avem încredere în ei, din această credinţă de asemenea izvorăşte o legătură deosebită, pe care noi o numim prietenie sau chiar dragoste. Noi simţim o anumită apropiere de astfel de persoane, putem să ne bizuim pe ele în circumstanţe dificile, îi percepem ca pe un anumit sprijin în viaţă. Şi când un astfel de om trădează, călcând în picioare încrederea, rupând legăturile care îl uneau cu noi, atunci acţiunile lui ne provoacă o durere insuportabilă. Probabil, nimic nu este suportat mai greu decât trădarea.
În planul relaţiilor omeneşti Mântuitorul era legat de Iuda la fel ca şi de alţi ucenici. Domnul, fără îndoială, omeneşte suferea de pe urma trădării lui Iuda, deşi ştia în prealabil, că anume acest apostol, acest ucenic Îl va trăda. Însă ştiind despre această trădare, Iisus Hristos nu l-a izgonit, Iuda a plecat singur, deşi nimeni nu l-a îndepărtat de la comunicarea cu Mântuitorul şi cu alţi ucenici. Iuda a plecat să înfăptuiască lucrul său murdar în mod conştient, în scopul obţinerii propriului beneficiu. Trădarea întotdeauna presupune un anumit câştig – de ordin material sau politic, dar un câştig pământesc, omenesc. Acela care trădează, consideră că, săvârşind trădarea, el neapărat va câştiga, ca va obţine ceva ce poate căpăta doar mergând la trădare. Exemplul lui Iuda mărturiseşte despre faptul că aceasta este o rătăcire profundă. Trădătorii nu sunt iubiţi niciunde, nimeni nu mai are încredere în ei, iar trădarea întotdeauna se termină pentru ei cu o catastrofă.
Apostolul Petru, care a fost în grădina Ghetsimani în momentul arestării Mântuitorului, nu a fugit, ca ceilalţi apostoli, dar a mers după El şi a ajuns până la curtea arhiereului. Şi numai când a devenit martorul torturilor lui Iisus Hristos, al interogatoriului, al batjocurii mulţimii, puterile duhovniceşti l-au părăsit şi la spusele celor din jur: „Şi tu erai cu Iisus Galileianul… Cu adevărat şi tu eşti dintre ei, căci şi graiul tău te vădeşte” – Petru, cuprins de frică, de trei ori se leapădă de Domnul (Mt. 26:69-74). El nu Îl trădează, nu merge la arhierei, nu le spune despre Iisus nimic rău, nu înrăutăţeşte soarta Mântuitorului, el pur şi simplu de spaimă se leapădă de El. Dar apoi aduce pocăinţă şi Domnul, după Învierea Sa din morţi, îl readuce în treapta de apostol.
Dar Iuda trădează şi nu din frică, nu sub influenţa anumitor circumstanţe exterioare, dar pe deplin cu sânge rece; desigur, el ştia că în urma trădării lui va fi vărsat sânge, dar când a conştientizat aceasta în deplină măsură, atunci, probabil îngrozindu-se, ca şi apostolul Petru, la văzul torturilor straşnice ale Mântuitorului, spune arhiereilor: am greşit vânzând sânge nevinovat – şi aruncă cei treizeci de arginţi, iar ei i-au zis: „Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea” (Mt. 27:4). Însă trădarea s-a săvârşit şi unica ieşire din această situaţie distrugătoare era pentru Iuda sinuciderea. Când el s-a spânzurat, după cuvintele sfântului Luca, a crăpat pe la mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele (Fapte, 1:18).
Această moarte straşnică, mistică, a devenit simbolul destinului fiecărui trădător. Nu fiecare trădător îşi termină viaţa la fel ca Iuda, dar nici un trădător nu a fost şi nu va fi vreodată fericit, deoarece pe durerea şi suferinţele altora, pe călcarea în picioare a încrederii, nu este cu putinţă să-ţi construieşti fericirea şi bunăstarea proprie.
Și în viaţa noastră pot fi diverse ispite. Uneori pe oameni îi împing către trădare circumstanţele din exterior: pentru unii este cariera, pentru alţii – banii, pentru ceilalţi – plăcerile sau visul la o viaţă mai frumoasă. Trădarea deseori distruge familiile. Noi ştim câte divorţuri sunt în zilele noastre, câte destine schilodite, deoarece unul a trădat pe altul – şi s-a rupt legătura, s-a distrus unitatea. Câţi copii, dar şi maturi, suferă de pe urma trădării! Se întâmplă trădarea la serviciu, sunt foarte multe trădări în viaţa politică. Alteori, ascultând discursul vreo unui activist, înţelegi că ale lui cuvinte sunt nu doar o schimbare de poziţie, dar cea mai adevărată trădare faţă de tovarăşii săi.
În zilele noastre multe persoane consideră că este posibil să mergi la trădare în numele unui scop anume, care de cele mai dese ori acoperă beneficiile personale. Răspuns tuturor acestor oameni este amintirea zilei de azi – amintirea despre faptul ce s-a întâmplat cu Iuda Iscarioteanul, trădătorul Mântuitorului.
Noi, oamenii credincioşi, trebuie să avem o atitudine plină de atenţie şi de seriozitate faţă de tot ce ne descoperă Sfânta Scriptură: Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul, pe care trebuie să-l percepem fără îndoială şi fără şovăire. Ceea ce este adevăr înaintea feţei Domnului – acesta şi este adevăr, iar ceea ce în ochii lui Dumnezeu este rău – acesta şi este rău. Şi puterea noastră, puterea oamenilor credincioşi, constă în capacitatea a accepta acest adevăr şi a respinge acest rău. Capacitatea a deosebi binele de rău, adevărul de minciună este o mare putere, o mare înţelepciune, urmând-o pe care omul se poate izbăvi de răutate în propria viaţa şi poate dobândi binele şi frumosul.
Să ne ajute nouă Domnul să facem totul pentru ca să evităm în viaţa noastră tot felul de păcat, dar cel mai straşnic – păcatul trădării, al cărui simbol este trădarea lui Iuda, pomenită în Miercurea Mare.
Amin.
Din cartea «Патриарх Московский и всея Руси Кирилл. Тайна покаяния.
Великопостные проповеди (2001–2011). Москва, 2012»