În tradiția religioasă universală ideea Judecății de Apoi este destul de răspândită. Creștinismul care vorbește despre responsabilitatea pentru acțiunile proprii în fața lui Dumnezeu la sfârșitul veacurilor, la prima vedere, nu face excepție. Și în mintea majorității credincioșilor, și în mintea oamenilor obișnuiți, și în artă, a fost stabilit aproximativ următorul tablou: după sfârșitul lumii Dumnezeu va învia întreaga omenire și fiecare dintre noi va primi răsplată pentru faptele săvârșite în zilele vieții noastre pământești.
Acesta este un model bine cunoscut. Dar dacă e să citim cu atenție textul Evangheliei și să ne aprofundăm mai mult în sensul moștenirii sfinților părinți, va deveni clar că această schemă obișnuită și, în general, corectă, nu este de fapt atât de simplă pe cât pare. Mai mult decât atât, eshatologia creștină tradițională – doctrina ultimelor zile ale lumii – este unică în viziunea sa asupra Judecății de Apoi, fiind foarte diferită de ideile similare care există în cadrul altor religii.
Esența înțelegerii Judecății de Apoi, așa cum au văzut-o sfinții părinți ai Bisericii, este că soarta finală a fiecărei persoane este determinată nu numai de Dumnezeu, ci și de om, iar la baza acestui proces se află nu atât principiul „ai meritat – ai primit”, ci Iubirea lui Dumnezeu. Anume ea face Judecata de Apoi să fie cu adevărat strașnică.
În textul rus al Noului Testament, pasajele eshatologice abundă în cuvinte precum „judecată”, „judecare”, „condamnare”, „plată” și altele asemenea. Prin urmare, în mintea celor care citesc Sfânta Scriptură, uneori apare o analogie involuntară cu literatura juridică – în contextul lor, imaginile judecății lui Dumnezeu sunt foarte asemănătoare cu procedurile legale pământești obișnuite. Dar trebuie doar să deschideți textele originale grecești și ebraice – și frazele familiare în limba rusă se umplu de un conținut neobișnuit și complet nou.
Unul dintre conceptele principale ale jurisprudenței este dreptatea – un principiu care face posibilă menținerea forțelor sociale într-un anumit echilibru, iar dacă este necesar – pedepsirea celor răi și încurajarea celor buni. Cuvântul grecesc pentru acest termen este „dikaiosyne”. De asemenea, este folosit de creatorii Bibliei pentru a indica dreptatea divină. În cele din urmă, acest lucru a condus la faptul că gândirea creștină occidentală, care nu scăpase complet de viziunea păgână asupra lumii, a echivalat cele două justiții. Dar textul ebraic nu oferă motive suficiente pentru a trage astfel de concluzii.
Faptul este că grecescul „dikaiosyne” din textele Vechiului Testament este folosit pentru a transmite un cuvânt și mai arhaic din limba vechilor israeliți – „tzedakah”. Ebraica modernă înțelege acest termen ca un tip de caritate obligatorie pentru toți credincioșii evrei care are ca scop, din nou, realizarea dreptății sociale – dacă ești bogat, trebuie să îi ajuți pe săraci în diverse moduri.
Însă în vremuri și mai străvechi, încă înainte de venirea lui Hristos, „tzedaka” a servit ca sinonim pentru concepte precum „har divin mântuitor”, „milă”, „compasiune”, „neprihănire”, „dragoste”. Și sfinții părinți, știind acestea, vorbesc despre dreptatea lui Dumnezeu altfel decât o fac, să zicem, juriștii sau avocații.
În teologia răsăriteană, păcatul este privit ca o denaturare a planului inițial al lui Dumnezeu pentru om și lume. Prin urmare, justiția (dacă folosim anume acest termen) este gândită aici nu în categorii juridice, ci mai degrabă în cele medicale – ca restabilirea armoniei ce a existat în lume înainte de căderea diavolului și a omului.
În cele din urmă, o astfel de întoarcere la starea neprihănită a lumii va avea loc la sfârșitul veacurilor, când Dumnezeu Își va reînnoi întreaga creație. Întregul cosmos va deveni atunci cu adevărat unul real, deoarece se va întoarce irevocabil la Creatorul său.
Tradiția bisericească vorbește despre caracterul neschimbător al lui Dumnezeu. Inclusiv despre o astfel de neschimbare ce presupune că Creatorul nostru îi iubește pe toți în mod egal, indiferent de bagajul de fapte rele pe care fiecare dintre noi le-a acumulat de-a lungul anilor. Dar cum rămâne cu omul?
Cu el totul este mai complicat – a căzut de bună voie și comite păcate de bună voie, și se poate întoarce la Domnul său numai de bună voie. Poți să lupți cu păcatul și să te îndrepți treptat către lumină întreaga viața, aducându-ți sufletul la starea lui inițială curată. Sau te poți deda complet păcatului, înrobindu-te lui și, în cele din urmă, devenind incapabil să accepți dragostea care va fi revărsată asupra omului în Veșnicie.
Pe pământ, într-o lume decăzută, s-ar putea să nu observăm deseori nici participarea lui Dumnezeu în viețile noastre, nici dragostea Lui pentru noi. Iar când existența actuală va înceta să mai fie, prezența lui Dumnezeu va deveni o realitate atât de evidentă, încât chiar și cei care nu L-au cunoscut sau nu au vrut să-L știe, vor intra în acea realitate și vor fi participanți direcți ai ei – fie că vor sau nu. În acest fapt se află întreaga tragedie a Judecății de Apoi – sufletul fiecărei persoane va fi luminat de lumina lui Dumnezeu și această lumină va dezvălui toate faptele, sentimentele, gândurile, emoțiile și dorințele cele mai tainice care s-au acumulat în inima omului. La urma urmei, sufletul este acea carte care, conform subiectului evanghelic, va fi citită la Judecata de Apoi.
De obicei, „judecata de pe urmă a omenirii” în cultura populară este percepută ca o vociferare a lui Dumnezeu privind verdictul: „Tu te duci la dreapta, iar tu te duci la stânga. Decizia este definitivă.” Iar oamenii sărmani, nefericiți, care nu au fapte bune în suflet, nu vor mai putea face apel. Cu toate acestea, următoarele cuvinte ale Sfântului Simeon Noul Teolog vorbesc despre cu totul altceva:
„În viața viitoare, creștinul nu va fi încercat să vadă dacă s-a lepădat de întreaga lume de dragul iubirii lui Hristos sau dacă și-a împărțit averea săracilor, dacă s-a abținut și a postit în ajunul sărbătorilor, dacă s-a rugat, dacă și-a regretat păcatele, dacă a mai făcut ceva bun în viața lui, însă va fi încercat cu amănuntul dacă are aceeași asemănare cu Hristos ca și fiul cu tatăl său.”
Sf. Simeon Noul Teolog. Cuvântul 2. § 3.
Desigur, fraza Sfântului Simeon nu vorbește că nu sunt necesare faptele bune. Dimpotrivă, ele sunt extrem de importante, pentru că numai faptele bune combinate cu munca grea a pocăinței (adică restructurarea propriei personalități) permit unei persoane să acumuleze experiența pozitivă de a se asemui cu Hristos. Însă faptele bune săvârșite fără muncă duhovnicească asupra propriei persoane nu vor aduce niciun beneficiu. Tot așa doar deplângerea propriilor păcate, fără faptele de milă, fără post și rugăciune, nu poate mântui persoana.
La Judecata de Apoi oamenii se vor înfățișa înaintea lui Hristos. Cineva Îl va alege, cineva se va lepăda de El. Și în această situație, de nedescris în tragedia ei, în acest moment final al întregii noastre istorii, Dumnezeu va întări definitiv alegerea liberă a fiecăruia dintre copiii Săi.
Judecata de Apoi este îngrozitoare, deoarece noi înșine ne rostim verdictul, iar Domnul doar va rosti: „Amin! Să se facă după faptele și voința ta!”
În literatura beletristică, tragedia întâlnirii decisive cu Domnul este descrisă cel mai dramatic în ultimele capitole ale cărții lui C.S. Lewis „Ultima bătălie”, care încheie „Cronicile din Narnia”:
„Când s-au apropiat de Aslan (imaginea lui Hristos din roman – nota autorului), cu fiecare dintre ei se întâmpla ceva. Toată lumea Îl privea drept în față; Nu cred că au avut de ales, dacă să se uite sau nu. Și când priveau așa, expresia fețelor lor se schimba îngrozitor – apărea frica și ura. Pentru o fracțiune de secundă frica și ura au fost ținute pe fețele fiarelor vorbitoare și s-a văzut cum acestea au încetat brusc să mai vorbească și au devenit animale obișnuite. Toate aceste creaturi coteau spre dreapta (de la el la stânga) și nimereau în uriașa lui umbră neagră care (după cum vă amintiți) se afla în stânga ușii. Copiii nu i-au mai văzut niciodată și nu știu ce s-a întâmplat cu ei. Dar alții se uitau la fața lui Aslan cu dragoste, deși unora le era teamă. Aceștia treceau prin Ușa din dreapta lui Aslan…”
Lewis C.S. Cronicile din Narnia. Ultima lupta. Cap. 14.
Apocalipsa nu este doar tragică, ci și o continuare plină de bucurie și veșnică a acelui plan Dumnezeiesc original care a fost întrerupt de intervenția diavolului și căderea omului. Va fi un loc pentru oameni și demoni în această Veșnicie? Biserica spune: da! Dar din moment ce decăderea lumii de la Dumnezeu a fost o consecință a liberei alegeri a ființelor libere, atunci și viitorul final al acestor ființe depinde în întregime de libertatea lor. De acea libertate împotriva căreia nici măcar Dumnezeu Însuși nu poate merge.
Alexandru Moiseenkov
Sursa: Revista ortodoxă „Foma”