Îți amintești cuvintele apostolului: „Ar fi mai bine dacă nu ai fi fost botezat…”? Sunt cuvinte groaznice care în mare parte se referă la noi. De ce? Pentru că, aparent, acceptăm ritualurile ortodoxe, dar în interior rămânem la fel cum am fost până la botez sau convertire – invidioși, înșelători, nutrim antipatie pentru aproapele, osândim. Și, cel mai important, inima noastră încă nu s-a desprins de această lume și nu s-a lipit de Domnul.
Credem în lăcomia noastră și nu în Dumnezeu; credem în propriile noastre pofte și nu în poruncile Domnului. Știm ceea ce ține de trup, ce poate fi pipăit, văzut cu ochiul liber, iar ceea ce este din Duh noi ca niște surdo-orbi – nu percepem. Dar fără aceasta creștinismul nu are niciun sens.
Noi, viclenii, încercăm să adaptăm creștinismul acestei lumi, astfel încât credința noastră să fie o slujnică a traiului nostru cotidian, astfel încât noi înșine să ne simțim comod și confortabil. Însă viața duhovnicască este o cale îngustă și incomodă. Aici, iartă-mă, trebuie să ne jupuim pielea de pe noi, și nu doar una, pentru că păcatul s-a înfiripat în firea noastră, iar dumnezeiescul a devenit pentru noi ceva nefiresc. De aceea avem nevoie de cruce, fiecare are nevoie de propria sa Golgotă pentru a muri în suferințele păcatului și a învia în bucuria duhului. Acest lucru, desigur, nu înseamnă că trebuie să vă autotorturați.
Trebuie să accepți toate necazurile și bolile care cad asupra-ți cu recunoștință și să nu cârtești. Dacă viața te bate, înseamnă că Domnul nu te-a uitat; înseamnă că ai devenit ca fierul fierbinte sub loviturile unui ciocan. Dacă vei încerca să eviți loviturile, vei rămâne ca o bucată de metal deformată, însă dacă vei îndura – vei fi o lucrare minunată a mâinilor lui Dumnezeu. De aceea ai rabdare, frate…
Preot Vasilii Ermakov