Sfântul Ambrozie de la Optina a avut o dragoste nemărginită de oameni pentru care a primit de la Dumnezeu darul înainte-vederii cu ajutorul căruia a mângâiat și a vindecat inimile tuturor celor care l-au întâlnit. Impresionat de darurile duhovnicești ale părintelui Ambrozie, Dostoievski va scrie mai târziu opera „Frații Karamazov”.
Viața pe scurt – Sfântul Ambrozie de la Optina (sinaxar)
Sfântul Ambrozie de la Optina, pe numele său de mirean Alexandr Mihailovici Grenkov, s-a născut la 23 noiembrie 1812, într-o familie de credincioși din regiunea Tambov. După școala primară începe să studieze la seminarul din Tambov. În anul 1835, pe când se afla la seminar, Alexandr Mihailovici se îmbolnăvește foarte grav, aflându-se în fața morții, fără putere de împotrivire și această împrejurare i-a hotărât calea vieții. Bătrânul Ambrozie mărturisește: „Am făgăduit Domnului că dacă mă va face sănătos și mă va ridica din patul de boală, voi merge la mănăstire negreșit”.
Se însănătoșește în chip miraculos, dar hotărârea de a merge la mănăstire îl înfricoșează prin marea îndatorire înaintea lui Dumnezeu și a omului, pe care se pregătea să o primească, și îl speria ruptura de partea mai luminoasă a vieții din lume. A început în sufletul lui o luptă cumplită între hotărârea luată și șovăielile fără de voie.
Intrarea în mănăstire a sfântul Ambrozie de la Optina
La terminarea studiilor s-a întors în satul natal unde a lucrat ca profesor. Dar chemarea Domnului veni în chip minunat; într-o zi plimbându-se prin pădure auzi în mod clar: „Dă slava lui Dumnezeu, ține-te aproape de Dumnezeu”. Această chemare Dumnezeiască îl determină să-și învingă nehotărârea și cerând sfat duhovnicesc unui pustnic cunoscut pentru învățăturile sale, părintele Ilarion, primește binecuvântarea și îndemnul să meargă la Mănăstirea Optina.
În 1839 Alexandr a intrat ca frate în Mănăstirea Optina unde a fost primit de starețul Leonid. A fost tuns în monahism în anul 1842, primind numele Ambrozie, în cinstea sfântului Ambrozie al Mediolanului. Trei ani mai târziu, în 1845, a fost hirotonit ieromonah (preot călugăr), însă nu avea să slujească pentru multă vreme la altar, datorită unei boli chinuitoare care îi va șubrezi sănătatea pentru tot restul vieții. Sub harul rugăciunii neîncetate, perspicacitatea naturală a părintelui sfântul Ambrozie de la Optina se transformă în clarviziune, acest dar deosebit datorită căruia va deveni unul dintre cei mai sporiți duhovnici ai vremii sale.
Cu inima deschisă, părintele iubea fără limite pe fiecare om care se găsea în prezența lui până la a se uita pe sine. Această uitare de sine caracteriza modul de viață al sfântul Ambrozie de la Optina. El spunea: „Toată viața mea am reparat acoperișurile celorlalți, iar al meu a rămas găurit”. Nici un defect omenesc și nici un păcat nu erau o piedică pentru dragostea părintelui – înainte de a judeca el iubea și compătimea. Astfel, cei bolnavi cu sufletul se apropiau de el fără frică, cu încredere și nădejde. Sfântul Ambrozie căuta mai întâi să ușureze sufletele oamenilor înainte de a-i îndruma pe calea credinței.
Către anii din urmă ai vieții sale Părintele spunea adeseori: „La începutul duhovniciei mele eram sever, dar acum nu mai sunt așa; oamenii au atâtea dureri, atâtea dureri!” Deși se arăta bun față de toți, sfântul Ambrozie de la Optina manifesta mai multă dragoste față de persoanele dezagreabile, dificil de suportat, către păcătoșii cei mai înrădăcinați în rele și către cei disprețuiți de oameni; niciodată nu s-a descurajat în fața mulțimii păcatelor oamenilor, niciodată nu a spus: „Nu pot face nimic”.
Spiritul său de părinte îmbrățișa întreaga viață interioară și exterioară a celui cu care se întreținea; de aceea putea să ghideze cu siguranță voia oamenilor, acordând-o pe aceasta cu voia lui Dumnezeu. Destinele oamenilor îi erau descoperite; se poate spune că el participa la sfatul Dumnezeiesc pentru fiecare persoană. Cei care îl cunoșteau bine pe stareț știau din experiență că ceea ce le spunea părintele lor duhovnicesc trebuia urmat întocmai, fără a-l contrazice vreodată. Chiar sfântul Ambrozie de la Optina spunea adesea: „Nu stați la discuții cu mine. Altfel aș putea să vă cedez, pentru că sunt slab, și atunci va fi întotdeauna în dauna voastră”.
Ce a atras întotdeauna inima oamenilor către sfântul Ambrozie de la Optina?
Darurile lui era atât de mari, încât sute de oameni se adunau zilnic la coliba lui smerită din mijlocul Rusiei. Printre aceștia erau scriitorii Dostoievski, Tolstoi, Leontiev și Soloviev. Dostoievski a fost atât de impresionat de pelerinajul său la Optina și la Bătrânul Ambrozie, încât a scris ultimul și cel mai mare roman al său – „Frații Karamazov” – cu scopul vădit de a reprezenta chipul duhovnicesc al Mănăstirii Optina și pe bătrânul Ambrozie.
Este limpede pentru toți că marea putere a harului lui Dumnezeu odihnea peste bătrânul Ambrozie, umplându-i inima de bucurie și dragoste neobosită, și mintea de înțelepciune și vedere duhovnicească. Era creștin înțelept cu adevărat, în stare să lămurească tainele cele mai mari și dureroase ale vieții, să povățuiască omul să iasă din încurcăturile sufletești și materiale cele mai grele, și aparent fără cale de ieșire.
De-a lungul celor 30 de ani de bătrânețe duhovnicească, Bătrânul a fost ca o „mamă” prevăzătoare și iubitoare pentru oamenii în suferință. Sute de oameni, de cele mai felurite profesiuni și ranguri veneau la el în fiecare zi, fiecare având tulburarea, întrebarea ori durerea sa. Nimeni nu era alungat, nimeni nu pleca fără să primească dragostea lui, nimeni nu pleca neliniștit ori nemângâiat. Cu toții se simțeau ca niște copii în fața unui părinte cu experiență, blând și înțelept. Sufletul său era de o cuprindere și o bogăție foarte mare.
Sfântul Ambrozie de la Optina a îmbinat în lăuntrul său credința vie, viața lucrătoare, severitatea cu blândețea, asprimea cu un simț al umorului, neîmprăștierea duhului cu vorbirea cu oamenii, mărinimia, simplitatea, cunoștințe teoretice nemăsurate și experiența de viață – o viață în întregime împreună cu Dumnezeu îmbinată cu aspectul lucrător.
Bătrânul Ambrozie era înțelept, dar înțelepciunea sa nu era simplă învățătură după carte sau erudiție teologică, ci era o mare experiență a minții și a inimii, sensibilitate față de cea mai adâncă suferință creștină și putința de a folosi această experiență și de a o împărtăși oamenilor potrivit împrejurărilor specifice. Înțelepciunea Părintelui Ambrozie era atât de mare, bunătatea inimii și căldura simțămintelor erau atât de mari, era în stare să înțeleagă atât de bine pe fiecare om și să se apropie de rănile sale sufletești, că nu numai oamenii cei simpli care se adunau întotdeauna în jurul mănăstirilor și al bătrânilor, ci chiar și cei știutori de carte – care erau adesea prea slabi în credință, lași, cârtitori, iubitori de sine, nerăbdători, istoviți de îndoieli și uneori chiar dușmănoși fată de biserică și de toate lucrurile bisericii, toți aceștia îl cercetau, îl prețuiau și erau atrași de el, ca să se poată încălzi la inima lui cea blândă, iubitoare și ca să primească de la el înțelepciunea creștină. Iar ei se încălzeau și învățau cu adevărat.
Trecerea la cele veșnice a sfântul Ambrozie de la Optina
La 10 octombrie 1891 viața pământească a părintelui Ambrozie a luat sfârșit. Sufletul lui sfânt a plecat într-o altă lume pentru a sta înaintea tronului Dumnezeului Preaînalt, în strălucirea dragostei aceleia, cu care era atât de îndestulat pe pământ.
Sursă: Pravila.ro