A accepta o persoană este a-i permite să fie ea însăși.
Termenul „toxicitate” se utilizează azi în sens larg și în multe cazuri: în articole și postări, în discursul colocvial. „Toxicitate”, „persoană toxică”, „relații toxice” – aceste formulări le putem auzi chiar și de la persoane îmbisericite. Și termenul parcă e potrivit: în sens direct al cuvântului semnifică o oarecare otrăvire, posibilitatea de a provoca intoxicare cu o substanță acidă sau alcalină.
Iată, de pildă, esența de oțet – este o substanță utilizată în gospodărie, dar înțelegi că trebuie să o folosești cu mare atenție: nu o poți bea pur și simplu și nici nu o poți mirosi, băgând butelia în nas. Cu esența de oțet trebuie să ne purtăm cu mare atenție și precauție, altminteri putem nimeri pe patul de spital.
La fel e și cu o persoană „toxică”. Dacă e să comunici fără precauție, se poate întâmpla ca otrava să se reverse: critica, iritarea, nemulțămirea de toate. Uneori astfel de persoane, fără vreo permisiune anumită, pot da buzna în viața noastră. Ele împart sfaturi în dreapta și în stânga, își impun opinia și depreciază totul ce îți este drag și important.
După ce comunici cu o astfel de „toxicitate”, apoi toată ziua îți vii în fire; dispoziția este stricată, te doare capul, gândurile neplăcute te chinuie. Și te pomenești că deja citești vreun articol despre faptul cum să te aperi de astfel de oameni, cum să îți stăpânești emoțiile sau cum să viețuiești mai departe.
Iar sfaturile sunt de acest ordin: să îți aperi granițele, să dirijezi convorbirea, să își controlezi starea emoțională și să nu te implici în problemele străine. În caz extrem te îndrumează să te îndepărtezi, să limitezi la minim întâlnirile sau să nu comunici deloc.
Probabil, dintre cele enumerate cel mai simplu e să îndeplinești ultimul sfat: nu îți place să comunici – lichidează-l pe acest om din viața ta. Dar nu e totul atât de simplu. Omul „toxic” poate fi colegul tău de serviciu cu care nu dorești să strici relațiile sau vreo rudă apropiată. Și în acest caz, vrei – nu vrei, va trebuie să îți reglezi comunicarea. Uneori nu e ușor de făcut, din pricina încordării interioare, a gândurilor neplăcute, iar uneori a durerilor de cap, astfel nu te ajută nici apărarea propriilor granițe, nici încercările de a dirija convorbirea.
Și atunci în memorie apare o imagine din Evanghelie: când Domnul mergea pe pământ, El era nevoit să comunice destul de strâns cu persoane de diferit fel. Și pe multe dintre ele le putem include în categoria persoanelor „toxice”. Îl criticau, Îl provocau, Îl urau, Îl luau în derâdere și Îi produceau multe neplăceri, Însă El era calm și la exterior, și în interior, nu se irita, nu se obijduia și nu simțea încordarea interioară, nu era chinuit de gânduri, indiferent ce s-ar fi întâmplat. El era liniștit în Sinea Sa. „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Mt. 11:29), spunea Mântuitorul. Înseamnă că liniștea interioară nu este legată de faptul ce atitudine au oamenii față de tine: ea este rezultatul acțiunii din inimă a două virtuți – blândețe și smerenie. Iar a învăța să fii blând și smerit o poți face prin acceptarea unui astfel de apropiat „toxic”, incomod pentru tine.
Pentru asemenea situații găsim gânduri interesante la starețul athonit contemporan, schiarhimandritul Emilian (Vafidis) în cartea sa „Viața în prezența lui Dumnezeu”:
Schiarhimandritul Emilian (Vafidis)
„Trebuie să îi accepți pe oameni așa cum sunt. Dacă vrei să le modifici vorbirea, viața, opiniile, inima, atitudinea lor față de tine – nu vei reuși cu nimic”.
Și încă:
„Este foarte greu să îl duci în spinare pe un om prost la minte și îndărătnic. Dar anume pe el trebuie să înveți să îl iubești și să îl rabzi, dacă vrei să dobândești harul Duhului Sfânt. Atunci vei fi în stare să dobândești pacea trupului, sufletului și a duhului”.
Starețul, de asemenea, avertiza:
„Acei care nu pot găsi înțelegerea cu apropiatul său și să îl accepte, pierd liniștea sufletească, încep să analizeze totul ce au spus singuri și ce li s-a spus, se obijduiesc și cer explicații… Ei în zadar își irosesc timpul vieții lor, urmărindu-i pe apropiați, devenind robii și prizonierii lor”.
Dar există urmări și mai grave ale neacceptării apropiatului, când totul în acea persoană – duhul, sufletul și trupul – intră în conflict între ele. Iată ce spune starețul în acest caz:
„Din momentul când apar cele mai mici îndoieli în relațiile tale cu apropiații, chiar și cea mai mică contrapunere, revoltă, judecată, osândire, învinuire a apropiatului, atunci tu îți pierzi deja echilibrul și se cutremură toată firea ta. Sănătatea ta începe să slăbească, tu strănuți, suferi de pe urma diverselor maladii: te doare capul, stomacul, șalele, inima.. Picioarele încep să îți amorțească. Ți se pare că toate membrele corpului tău încetează să te asculte. Lumina ochilor te părăsește, după cum spune David (vezi: Ps. 37:10), ochii te dor, încetează să mai vadă, deoarece nu ai putut păstra pacea cu apropiații”.
Este important să înțelegem aceasta. Reiese că cel apropiat nu este de vină că te simți rău, chiar dacă a procedat cu tine brutal și nedrept, a răspuns cu iritare și te-a supărat. El s-a comportat „toxic”, însă problema este în tine, nu l-ai putut accepta în acel moment. Chiar dacă în exterior ți-ai păstrat liniștea, se prea poate că în interiorul tău, în inima ta, l-ai învinuit, l-ai judecat. Din aceste motive ai pierdut rugăciunea – legătura cu Dumnezeu, te-ai depărtat de El și de aceea suferi.
În „Învățături de suflet folositoare” ale lui avva Dorotei există o pildă semnificativă. El propune să ne imaginăm un cerc, desenat pe pământ. Să alegem centrul lui și de la centru să trasăm linii îndreptate către perimetru. Cercul este lumea, centrul este Dumnezeu, iar razele sunt căile vieților omenești. Dacă omul se apropie de Dumnezeu, el devine mai apropiat și de alți oameni, cu cât mai aproape ești de oameni, cu atât mai aproape ești de Dumnezeu și viceversa.
A accepta o persoană – este a-i permite să fie așa cum este. În zadar e să aștepți politețe de la o persoană brutală: ea nu poate fi amabilă și o persoană capricioasă nu se va ajusta ție. Starețul Emilian Vafidis explică aceasta mai detaliat:
„Când apropiatul va deschide gura să vorbească, el nu va vorbi așa cum meriți, dar în corespundere cu ceea ce are pe inimă. Dacă suferă durere, dacă este un om brutal, needucat, crud la inimă, fără iubire, fără Duh, fără de Dumnezeu, atunci va vorbi cu tine corespunzător.”
Indiferent unde s-ar afla omul, unde ar merge, el poartă cu sine firea omenească, născută din păcat. Parcă poți aștepta de la oameni că vor fi ideali? Chiar una și aceeași persoană azi te va respecta, iar mâne te va neglija. Nu trebuie să ne mirăm de aceasta. Trebuie să reorientăm toată atenția îndreptată spre alți oameni către sine. Tu singur comportă-te corect și observă ce se petrece în inima ta, când te ciocnești de oameni. Se mai spune: dacă vrei să știi cu ce este umplut vasul, trebuie să îl împingi. Iar față de apropiați starețul Emilian propunea să manifestăm milă, să efectuăm binefaceri. Despre aceasta el spunea în felul următor:
„A face milă – este o virtute care mă ajută să nu observ, să nu văd patimile omului, păcatele și neputințele lui și în acest caz eu îl iubesc, recunosc sfințenia lui, adică recunosc că el aparține unui corp ce are un Început Sfânt, dar totodată nu aștept nimic de la acel om. Lasă să facă ce vrea, lasă să vorbească ce dorește. Dacă la salutul meu ca răspuns mă va insulta, mă va alunga, mă va obijdui, mă va blestema, eu nu mă voi apuca să îl judec, nu voi lua în seamă comportamentul lui. Când nu vezi, nu observi greșelile apropiatului, atunci ești preocupat doar de propriile păcate, pentru care ceri iertare de la Dumnezeu.”
„Faptul că cel apropiat s-a comporta cu tine rău, brutal, te-a clevetit, înseamnă că el suferă, că este nefericit întreit și are nevoie ca să îi manifești milă. Este suficient că are așa o soartă, așa o amărăciune și așa o durere. Dacă și tu îl vei amărî cu severitatea și contrazicerea ta și chiar dacă așa vei simți în inima ta, atunci mânia va cădea nu pe acel nefericit, pe cel suferind – pe el Dumnezeu îl poate izbăvi – dar pe tine.”
Dacă e să privim la apropiatul nostru așa cum ne sfătuiește starețul, parcă nici nu ne mai vine să-l numim „toxic”. Mai bine ar fi să spunem că e nefericit, un păcătos ca și mine.
Este necesar să fim gata că apropiații noștri nu vor înceta să fie pentru noi o încercare. Dar totul ce îți vor spune, cum se vor comporta cu noi – toate ne sunt de trebuință. Printr-o persoană vei învăța răbdarea, prin alta – iertarea, prin a treia – blândețea. Când într-un final te vei smeri și vei putea accepta pe oameni cu toate neputințele lor, nu te vei mai neliniști despre faptul cum alții se comportă cu tine. Doar atunci vei dobândi multașteptata pace și liniște.
A pregătit materialul Ana Cetverikova
Sursa: Pravoslavie.ru