Odată cu înaintarea în vârstă a preotului, enoriașii familiști, în special femeile, îi adresează tot mai des întrebări în legătură cu educația copiilor.
Nu înseamnă că tineretul îmbisericit nu posedă în genere noțiuni cu privire la educație. Ei cunosc modelul de familie, format în casa părintească, se găsește și un masiv enorm de informații cu privire la educație, accesibil pe internet, există un mare număr de cărți, lecții, discuții și sfaturi cu privire la educația în spiritul ortodox. Însă toate acestea au un efect anumit doar pe un fundal familial relativ benefic, dar este de ajuns doar să ne ciocnim de unele probleme și siguranța insuflată inițial de cărți cu privire la educație, împreună cu experiența părinților, este înlocuită rapid cu sentimentul de nesiguranță.
Și nu este important de ce natură sunt problemele iscate în familie, sunt ele reale sau sunt închipuite, în egală măsură ne pot scoate din ritmul normalității atât revolta adolescentului, cât și neascultarea neînsemnată a preșcolarului. Anume în acest caz enoriașii își îndreaptă atenția asupra familiilor de preoți. Nu asupra tuturor, bineînțeles. Dar asupra celor familii preoțești în care copiii și-au păstrat îmbisericirea sinceră și în vârsta adolescenței, și după căsătorie, și chiar după nașterea propriilor copii, ale căror mame, în pofida numeroșilor copii, pot rămâne calme și echilibrate, familii ale căror copii în viața cotidiană nu spun sudalme, iar fiicele nu își publică pozele în costume de baie – anume acestor familii li se vor adresa întrebări cu referire la educația personală în familie.
Dar anume la astfel de întrebări nu este ușor de răspuns. Și nu e vorba de faptul că de cele mai dese ori copiii credincioși și educați sunt rodul nu al cuvioșiei, rugăciunilor și înțelepciunii taților, dar exclusiv al sacrificiului preoteselor care, în lipsa permanentă a capului familiei, dau dovadă de capacitatea și de a avea grijă de copii, și de a lucra deseori o zi de muncă deplină.
Dificultatea principală constă în faptul că experiența personală, fie și cea de preot, este departe de a fi universală și din această cauză se potrivește la puține persoane. Iar ceea ce este universal în experiență, de regulă, nu consolează pe părinții îngrijorați de probleme, ci uneori îi cufundă în tristețe, din cauza că îi pune în situația de a-și revizui în mod serios conceptul propriei familii.
Dar dacă există o astfel de necesitate, cum să procedăm? Trebuie să discutăm despre educație. Din propriul punct de vedere. De altfel, la baza chiar și a celei mai subiective experiențe de educație se află o totalitate de legități, fără de care educația va fi doar un experiment.
Deci, legitatea întâi: educându-l pe copil, educă-te pe tine însuți. Procesul educativ în viața familială este un proces obligatoriu și neîntrerupt. Începe întotdeauna până la nașterea copilului, din momentul formării unei familii.
În primul rând, ceea ce îi așteaptă pe tinerii soți este obișnuința și acceptarea unuia pe altul. Este necesar a te cunoaște în viața de zi cu zi, în bucuriile banale și în problemele cotidiene. Soții nu prea deștepți, la această etapă, încep să se educe în mod intensiv unii pe alții. Cei deștepți învață să găsească compromisuri, să se audă unii pe alții, să cedeze. Adică se educă singuri pe sine.
De fapt, în aceasta constă toată moralitatea creștină: legile sunt date personal mie, de aceea trebuie să le urmez personal eu. Să le urmez, nu să urmăresc cum le îndeplinesc alții.
Importanța unei astfel de autoeducații pentru educația ulterioară a copilului este foarte mare. Copiii doar nu atât ne ascultă, cât ne privesc. Și văd ceea de ce au nevoie și de ce nu au nevoie. Totul ce nu am fi dorit să vadă copiii și totul la ce nădăjduim să nu vadă. Iar urmărindu-ne pe noi, copiii trag concluzii care sunt deseori departe de cele despre care le vorbim în permanență.
Doar copiii nu sunt oameni maturi. Ei nu pot fi fățarnici și nu sunt în stare să se mintă singuri pe sine. Dacă tata sau mama săvârșesc ceea ce condamnă singuri, la copii se formează înțelegerea că interdicția părinților poate fi evitată, nu este niciun păcat. Dacă cineva dintre părinți are obiceiul să nu se țină de cuvânt, copilul foarte repede va înțelege că nu trebuie să creadă acestui părinte. Dacă părinți mint cu ușurință, în special în lucruri mărunte, copilul are toate șansele să deprindă minciuna și falsul, în primul rând în relațiile cu înșiși părinții.
Prin urmare, copiii ne observă și ne imită. Iar îndemnurile noastre ei le aud doar atunci când comportamentul nostru nu contrazice cuvintelor noastre. Prin urmare, să repetăm: dacă vrei ca al tău copil să crească un om educat – educă-te pe tine însuți.
A doua legitate se bazează pe un adevăr cunoscut oricărui creștin: scopul nu scuză mijloacele.
Cred că nu voi descoperi America, dacă voi spune că într-o familie normală copilul trebuie să fie fericit. Deoarece copilăria este pentru a fi fericit și nu este nimic de spus în plus. Bineînțeles că sunt atâtea opinii, câți oameni sunt, însă cei care consideră că familia este ca o mănăstire, doar că se află în lume, mai bine să meargă la mănăstire, iar cei care consideră că grija lor față de copil se reduce doar la „copilul să fie sătul, îmbrăcat și să învețe bine”, mai bine imediat după căsătorie să își procure un câine.
De ce are nevoie un copil să fie fericit? Fericirea copilului începe de la momentul când în propria familie omulețul mic se simte în liniște deplină. Vom spune și mai simplu: este atunci când atmosfera în familie nu îl ține pe copil în încordare, când acasă se poate relaxa. Aici pericolul constă în faptul că atâta timp cât copilul este mic, încordarea și forfota o pot crea doar cele mai apropiate persoane.
Primul lucru care servește pentru crearea unei atmosfere încordate este că părinții nu știu să reacționeze corect la șotiile copiilor. Astăzi am dispoziție bună și voi închide ochii la bătaia de la școală sau la geamul spart. Mâine mă voi trezi cu o dispoziție proastă și îl voi pedepsi pe copil pentru orice cuvânt care nu îmi va place. Obișnuința de a reacționa asimetric la faptele săvârșite de copil ocupă primul loc în lista cauzelor care duc la pierderea încrederii față de părinți.
Dar nu e doar această pricină. Unii părinți, nedorind să-și pedepsească copilul, recurg la o metodă care, în sine, poate fi considerată pedeapsă. Este vorba de manipulare. De la bun început de ea se ciocnește în copilărie aproape fiecare matur din zilele noastre. Însă dacă în frageda copilărie cuvintele de tipul: „mănâncă, deoarece mama a gătit” trec practic pentru copil fără urmări, cu vârsta el devine, aproape cu siguranță, obiectul unor manipulări mai serioase care exercită o influență nemijlocită asupra autoperceperii copilului în familie. Părinții neexperimentați consideră în mod serios că manipularea este un procedeu educativ, pe când, de facto, educă în copil doar neîncrederea în propria persoană, sentimentul de vină și senzația de anxietate acolo, unde copilul trebuie să fie relaxat.
Din nou voi repeta: o educație bună este posibilă doar în acea familie în care relațiile sunt create în așa fel, încât nimeni să nu se simtă încordat. Și dacă soții nu au reușit să creeze astfel de relații, anume de aici trebuie de început procesul de educație.
Legitatea a treia: o familie fericită se deosebește de o familie nefericită printr-un singur factor: într-o familie fericită copilul trece școala dragostei, în cea nefericită – școala vieții.
Dacă părinții își propun să-și călească copilul pentru o viață matură, ei pot să-l dea în secția de lupte marțiale sau box, iar după împlinirea unei vârste corespunzătoare să îl înscrie într-o școală militară. A-l muștrului pe copil în condiții casnice, a-i crea condiții în care el ar simți o încordare permanentă, nu înseamnă a educa un copil, ci a-ți bate joc de el.
Cu atât mai mult sunt inacceptabile încercările de a-l învăța pe copil să reacționeze la minciună, potlogărie, agresiune și alte manifestări josnice ale vieții prin modelarea acestor situații în sânul familiei. Dacă membrii familiei se comportă nedemn unii cu alții doar din motivul cu nu știu un alt comportament, atunci acestor persoane nu se poate de încredințat nu că un copil, ci chiar un hamster sau orice animăluț de companie.
Oricine dorește să își educe copilul într-un mod demn, trebuie să îl iubească, deoarece doar dragostea este în stare să orienteze în albia corectă a educației eforturile educative, pe când absența dragostei devalorizează orice străduință sau orice muncă. De altfel, nu va fi de prisos să menționăm că necesitatea de a iubi și a fi iubit se referă la toți membrii familiei. Doar acolo unde fiecare se dăruiește din plin altora, fără a aștepta nimic în schimb, copilul este capabil să obțină experiența dragostei ca fundament și normă în relații, fără de care familia nu este familie.
Bineînțeles, există mult mai multe legități în viața familială, totuși pentru început putem să ne limităm la cele trei menționate supra. Concluzia este laconică și simplă: principiul primordial al unei educații corecte este să iubești copilul, să te educi pe sine și să nu uiți de Dumnezeu. Este răspunsul la multiplele întrebări cu referire la educație și ghidul de acționare pentru părinții actuali și viitori, și norma pe care trebuie nu atât să o știm, cât să o folosim permanent în practică.
Sursa: Pravlife.org