Războiul din estul Ucrainei, deși purtat departe de hotarele Moldovei, nu a putut să nu influențeze stările de spirit din societatea moldovenească. Această influență a afectat și opiniile în cadrul Bisericii Ortodoxe din Moldova, dând naștere unor percepții și interpretări diferite, uneori contradictorii ale războiului, inclusiv la preoții noștri. Din nefericire, lipsa unității la păstori s-a manifestat și în această problemă, ceea ce adesea crea confuzii la turma credincioasă.
În plus, seară de seară turnau gaz peste foc canalele de televiziune – chipurile, în scopul înformării publicului despre mersul operațiunilor militare: mai întâi doar cu referință la Donbas, iar în ultimile luni și la Orientul Mijlociu. În rezultat la oameni se creea o percepție distorsionată a războiului, dăunătoare psihicului uman – ca despre un soi de reality show, unde există „victimele”, cei de partea cărora trebui să fie simpatiile noastre și „agresorii”, pe care urmează să-i urâm.
Între timp, întrebarea, deloc retorică, în ce mod este cazul să abordeze războiul un creștin ortodox rămâne fără răspuns pentru mulți dintre enoriașii noștri. Din păcate, chiar și de la unii preoți ne-a fost dat să auzim exclamații disperate, în logica magiei numerelor, de genul „cum se pot întâmpla războaie, mai ales între frații ortodocși, în secolul XXI… când avem tehnologii atât de avansate… când există un asemenea progres..?” Ciudat, de parcă tehnologiile, și nu credința în Dumnezeu, nu dorința de a te conforma învățăturii evanghelice trebuie să-l determine pe om să devină mai bun. Și de parcă istoria nu ar fi cunoscut războaie fratricide între creștinii ortodocși; e suficient să ne amintim de ciocnirile sângeroase dintre valahi și moldoveni, inclusiv sub domnia sfântului voievod Ștefan cel Mare.
Discordanța în interpretarea la preoții noștri a războiului ca atare surprindea și din cauza că Biserica noastră are o înțelegere foarte clară a acestuia, expusă într-o secțiune specială a „Fundamentelor concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse” – document oficial aprobat la Sinodul Episcopal jubiliar din anul 2000. Elaborarea lui a durat pe parcursul anilor premergători, cu mult înainte de 2014, când în estul Ucrainei au izbucnit acțiunile militare care în februarie 2022 au escaladat într-un război de proporții. Special am evidențiat perioada de pregătire a documentului, pentru a respinge orice speculații despre legătura lui cu ziua de astăzi.
„Tradiția” aduce în atenția cititorilor fragmentul dedicat războiului din Secțiunea a VIII-a a Fundamentelor. Traducerea întregului document a fost efectuată, cu finalizare în anul 2005, de către ieromonahul Petru (Pruteanu), actualmente episcop de Caffa, episcop vicar al Patriarhiei Moscovei pentru Spania și Portugalia
VIII.1. Războiul este o manifestare fizică a maladiei latente a umanităţii – ura fratricidă (Facere 4:3-12). După căderea în păcat, războaiele sunt o constantă a întregii istorii a umanităţii şi, după cuvântul Evangheliei, vor continua să o însoţească: „Iar când veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie să nu vă tulburaţi, căci ele trebuie să fie.” (Marcu 13:7) De aceasta dă mărturie şi Apocalipsa care relatează despre ultima luptă între puterile binelui şi ale răului pe muntele Armaghedon (Apocalipsa 16:16). Odrasle ale mândriei şi împotrivirii faţă de voia lui Dumnezeu, războaiele pământeşti sunt reflexul unui război ceresc. Corupt de păcat, omul este atras în inima acestei lupte. Războiul este un rău. La fel ca răul din om în general, războiul are drept cauză abuzul păcătos de darul dumnezeiesc al libertăţii; „fiindcă din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, hoţii, mărturii mincinoase, defăimări” (Matei 15:19).
Încă din zorii istoriei sfinte, uciderea, fără de care n-are loc nici un război, e privită ca o crimă gravă în faţa lui Dumnezeu. „Să nu ucizi”, spune legea lui Moise (Ieşire 20:13). În Vechiul Testament, ca şi în toate religiile antice, sângele are un caracter sacru, fiindcă este viaţă (Levitic 17:11-14). „Sângele întinează pământul”, spune Sfânta Scriptură. Dar, acelaşi text biblic îi avertizează pe cei care recurg la violenţă că „pământul nu se poate curaţi în alt chip de sângele vărsat pe el decât cu sângele celui care l-a vărsat„ (Numerii 35:33).
VIII.2. Aducând oamenilor vestea bună a împăcării (Rom. 10:15), dar aflânduse în „lumea aceasta” care zace în rău (I Ioan 5:19) şi este plină de violenţă, creştinii sunt confruntaţi, fără să vrea, cu nevoia vitală de a lua parte la diferite lupte. Recunoscând războiul ca pe un rău, Biserica nu interzice fiilor ei să ia parte la acţiuni războinice dacă e vorba de securitatea aproapelui şi restaurarea dreptăţii încălcate. Atunci războiul este considerat un mijloc nedorit, dar absolut necesar. Întotdeauna Ortodoxia a cinstit profund pe soldaţii care şi-au dat viaţa pentru apărarea vieţii şi securităţii semenilor. Sfânta Biserică a numărat mulţi soldaţi în rândul sfinţilor, cinstindu-le virtuţile creştine şi aplicându-le cuvântul lui Hristos: „Iubire mai mare nu este decât să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15:13).
Când Sfântul Chiril cel întocmai-cu-Apostolii a fost trimis de Patriarhul Constantinopolului să propovăduiască Evanghelia saracinilor, în capitala lor el a fost nevoit să intre într-o dispută despre credinţă cu adepţi învăţaţi ai lui Mahomed. Între altele, ei l-au întrebat: „Dumnezeul vostru este Hristos. El v-a poruncit să vă rugaţi pentru duşmani, să faceţi bine celor care vă urăsc şi vă prigonesc şi să întoarceţi celălalt obraz celor care vă lovesc, dar voi ce faceţi de fapt? Dacă cineva vă jigneşte, vă ascuţiţi sabia, porniţi la luptă şi ucideţi. De ce nu ascultaţi de Hristosul vostru?” Auzind acestea, Sfântul Chiril şi-a întrebat partenerii de dispută: „Dacă în aceeaşi lege sunt scrise două porunci, cine o va împlini desăvârşit: cel care împlineşte doar o poruncă sau cel care le împlineşte pe amândouă?” Când agarenii i-au răspuns că împlineşte în chip desăvârşit legea cel ce face amândouă poruncile, atunci sfântul predicator a urmat: „Hristos, Dumnezeul nostru, Care ne-a poruncit să ne rugăm pentru cei care ne ocărăsc şi să le facem bine, ne-a spus şi că nimeni dintre noi nu poate arăta o iubire mai mare ca acela care-şi pune viaţa pentru prietenii săi (Ioan 15, 3). De aceea, răbdăm îndelung ocările pe care ni le aduc unii, dar în societate ne apărăm unul pe altul şi ne punem sufletul în luptă pentru aproapele nostru, aşa că voi, când luaţi prizonieri dintre ai noştri, nu le veţi putea închide sufletele o dată cu trupurile şi să-i siliţi să se lepede de credinţa lor şi la fapte fără Dumnezeu. Războinicii noştri iubitori de Hristos apără cu armele în mâini Sfânta Biserică, îl păzesc pe domnitorul lor, în a cărui persoană sacră cinstesc icoana stăpânirii Împăratului ceresc, îşi păzesc patria pentru că o dată cu căderea lui, va cădea fără îndoială şi puterea patriei, iar credinţa evanghelică va fi clătinată. Iată zălogurile preţioase pentru care războinicii trebuie să lupte până la sânge. Şi dacă îşi dau sufletele pe câmpul de luptă, Biserica îi numără în rândul sfinţilor mucenici şi îi numeşte rugători la Dumnezeu”.
VIII.3. „Cine ridică sabia de sabie va pieri” (Matei 26:52) – în aceste cuvinte ale Mântuitorului îşi are fundamentul ideea unui război drept. Din perspectivă creştină, concepţia justiţiei morale în relaţiile internaţionale trebuie să se sprijine pe următoarele principii fundamentale: iubirea de aproapele nostru, iubirea de poporul nostru şi de patrie; înţelegerea nevoilor celorlalte popoare; convingerea că binele propriului popor e cu neputinţă să fie slujit prin mijloace imorale. Aceste trei principii defineau limitele etice ale războiului care erau în vigoare în lumea creştină în Evul Mediu, când, adaptându-se realităţii, oamenii au încercat să strunească stihia violenţei războinice. Încă de atunci, exista convingerea că războiul trebuie purtat după anumite reguli, şi că un luptător nu trebuie să-şi piardă fizionomia morală, uitând că adversarul său este şi el om ca şi el.
Dezvoltarea unor norme morale înalte în relaţiile internaţionale ar fi fost cu neputinţă în absenţa impactului moral pe care l-a avut creştinismul asupra minţilor şi inimilor oamenilor. Exigenţele justiţiei în război au fost adeseori departe de a fi respectate, dar însăşi punerea problemei dreptăţii i-a reţinut uneori pe oamenii aflaţi în luptă de la violenţa extremă.
Definind războiul just, tradiţia creştină occidentală, care provine de la Fericitul Augustin, pune în faţă un număr de condiţii în care un război pe teritoriul propriu sau străin este admisibil. În numărul lor pot fi următoarele:
= războiului se declară pentru restaurarea păcii;
= are dreptul de a declara război numai autoritatea legitimă;
= dreptul de a folosi forţa nu trebuie să aparţină unor indivizi sau grupuri, ci reprezentanţilor autorităţilor civile numiţi de sus;
= războiul poate fi declarat numai după epuizarea tuturor mijloacelor paşnice în vederea negocierii cu partea opusă şi a restaurării situaţiei anterioare;
= războiul se declară numai în cazul în care există speranţe deplin întemeiate de atingere a ţelurilor propuse;
= pierderile militare şi distrugerile anticipate trebuie să corespundă situaţiei şi scopurilor războiului (principiul mijloacelor proporţionale);
= pe tot parcursul războiului e indispensabil ca populaţia civilă să fie protejată împotriva acţiunilor militare directe;
= războiul poate fi justificat numai în dorinţa restaurării păcii şi ordinii.
În sistemul actual al relaţiilor internaţionale, distincţia între un război de agresiune de unul de apărare e uneori extrem de dificilă. Graniţa dintre ele e deosebit de greu de făcut atunci când unul sau două State ori comunitatea mondială iniţiază acte de război pe motivul necesităţii protejării unui popor care cade victimă agresiunii. În această privinţă, întrebarea dacă Biserica trebuie să sprijine sau să condamne acţiunile militare trebuie să primească o examinare specială de fiecare dată când acestea încep sau sunt pe cale să înceapă.
Între semnele evidente după care se poate stabili dreptatea sau nedreptatea celor aflaţi în război sunt metodele de ducere a războiului şi atitudinea faţă de prizonierii şi civilii din tabăra opusă, îndeosebi faţă de copii, femei şi bătrâni. Chiar şi în situaţia apărării faţă de o agresiune se pot comite tot felul de atrocităţi, propria stare morală şi spirituală a celor ce se apără nefiind superioară celei a agresorului. Războiul trebuie purtat cu indignare dreaptă, nu cu răutate, lăcomie şi poftă (I Ioan 2:16) şi alte roade ale iadului. Un război poate fi corect apreciat ca eroism sau ca ticăloşie după analiza stării morale a celor ce-l poartă. „Nu te bucura de moartea vrăjmaşului tău, adu-ţi aminte că toţi trebuie să murim” – spune Sfânta Scriptură (Sirah 8:7). Atitudinea umană şi creştină faţă de răniţi şi prizonieri se bazează pe cuvintele Sfântului Pavel: „Dacă duşmanul tău e flămând, dă-i să mănânce; dacă-i e sete, dă-i să bea; căci făcând acestea, cărbuni de foc vei grămădi pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci răul cu binele biruieşte-l” (Rom. 12:20-21).
VIII.4. În iconografia Sfântului Gheorghe Purtătorul-de-biruinţă, balaurul negru este călcat în picioare de calul său, zugrăvit întotdeauna în alb strălucitor. Prin aceasta se arată limpede că răul şi lupta cu el trebuie absolut separate, fiindcă în lupta cu păcatul e important să nu participi la el. În toate situaţiile de viaţă în care recursul la forţă este indispensabil, inima omului nu trebuie să se găsească în stăpânirea unor sentimente înrudite cu duhurile necurate şi asemenea lor. Numai biruinţa asupra răului în propria sa inimă deschide omului recursul just la forţă. Acest punct de vedere care afirmă în relaţiile dintre oameni iubirea se opune cu hotărâre ideii neîmpotrivirii la rău prin forţă. Legile morale creştine condamnă nu lupta cu răul, nu folosirea forţei faţă de purtătorii lui şi, în ultimă instanţă, nici chiar luarea vieţii acestora, ci răutatea inimii omului şi dorinţa de a umili şi de a distruge pe oricine ar fi.
În această privinţă, Biserica are o grijă deosebită faţă de militari, încercând să educe în spiritul acestora credinţa în idealuri morale înalte. Acordul încheiat între Biserica Ortodoxă Rusă şi Forţele Armate şi instituţii de menţinere a legii deschide mari posibilităţi pentru depăşirea unor ziduri despărţitoare artificial create şi pentru readucerea armatei la tradiţiile ortodoxe ale slujirii patriei. Păstorii ortodocşi – atât cei care îndeplinesc un serviciu special în armată, cât şi cei care slujesc în mănăstiri şi parohii – sunt chemaţi să-i crească viguros pe militari îngrijindu-se de starea lor morală.
Sursa: Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei