Patriarhul Chiril: „Prin smochini neroditori putem subînţelege pe toţi, începând cu oameni simpli şi terminând cu personalităţi politice şi de stat. Fiecare, cine în viaţa lui nu aduce rod, poate personifica prin sine acest pom fără folos. Însă în special imaginea unui astfel de smochin trebuie să o referim la viaţa religioasă a omului. Dacă noi doar în exterior îndeplinim prescripţiile credinţei, dar nu aducem roade ale evlaviei, dacă inimile noastre sunt închise pentru iubire şi bunătate, aceasta semnifică că noi suntem floarea cea sterilă: în afară arătăm atrăgător, iar în esenţă – suntem fără rod.”
Din predica Sanctității Sale Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril rostită în Lunea Mare la Catedrala episcopală „Adormirea Maicii Domnului” din orașul Smolensk, 5 aprilie 2004
După intrarea solemnă în Ierusalim, Domnul a păşit pe ultimul tărâm, de încheiere, al vieţii Sale – în acele zile, pe care noi le pomenim pe parcursul Săptămânii Patimilor. Vă puteţi imagina cu câtă atenţie oamenii ascultau fiecare cuvânt al Mântuitorului.
Printre mulţime de pelerini, care umblau după El în număr mare, erau şi farisei, și saduchei, precum aflăm din citirea evanghelică de azi (Mt. 22:23), adică oameni învăţaţi, cunoscători ai Scripturii, conducători ai propriului popor, elita politică – așa i-am fi numit noi azi. Erau, bineînţeles, şi oameni simpli. Şi probabil, niciodată pe Mântuitor nu L-au ascultat atât de mulţi oameni şi cu atâta atenţie. Viaţa Lui a atins punctul culminant. Cuvântul Lui a atins intensitatea maximă. Şi atenţia către El a atins gradul maxim.
Bineînţeles, în aceste zile Domnul vorbea despre ceea ce avea o importanţă deosebită, principială pentru viaţa oamenilor, pentru mântuirea lor. În una din primele Sale adresări, Mântuitorul i-a asemuit pe oameni cu smochinul – un arbore cu o coroană înfoiată şi frumoasă. El vorbea despre faptul cum unul din aceşti smochini minunaţi, care bucura pe toţi prin frumuseţea sa, s-a dovedit a fi neroditor: pe el nu era nici o smochină. Tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc (Mt. 3:10; 7:19). Imaginea smochinului neroditor este foarte profundă, ea ne vorbeşte despre ceea ce este principial și important pentru viaţa noastră religioasă – atât în timpurile cele de demult, cât şi acum.
Viaţa omului trebuie să fie însoţită de fapte reale. Totul ce facem, fie cariera noastră profesională, fie viaţa noastră familială sau la serviciu – totul este dator să aducă un rod necesar oamenilor, rod menit să îmbunătăţească viaţa şi să slujească acumulării potenţialului persoanei şi al întregii omeniri. Acest rod trebuie să aibă sens şi în perspectiva vieţii veşnice. Dar dacă noi, păstrând apartenenţa exterioară la credinţă şi evlavie, nu facem nimic, ce are preţ în ochii lui Dumnezeu, dacă viaţa noastră trece în deşertăciune, noi, fără îndoială, ne asemuim smochinului înfoiat, care a avut un frunziş minunat, dar nu a dat roade folositoare.
Prin smochini neroditori putem subînţelege pe toţi, începând cu oameni simpli şi terminând cu personalităţi politice şi de stat. Fiecare, cine în viaţa lui nu aduce rod, poate personifica prin sine acest pom fără folos. Însă în special imaginea unui astfel de smochin trebuie să o referim la viaţa religioasă a omului. Dacă noi doar în exterior îndeplinim prescripţiile credinţei, dar nu aducem roade ale evlaviei, dacă inimile noastre sunt închise pentru iubire şi bunătate, aceasta semnifică că noi suntem floarea cea sterilă: în afară arătăm atrăgător, iar în esenţă – suntem fără rod.
(…) Dacă e să privim cu atenţie la viaţa noastră religioasă, putem observa că și noi deseori suferim de o asemenea sterilitate. Uneori ni se pare că venirea în biserică, îndeplinirea ritului este mântuitoare prin sine: ai venit la biserică – înseamnă că ai făcut deja ceva bun, prin urmare, ţi-ai îndeplinit datoria. În trecut, în istoria poporului nostru o astfel de atitudine faţă de rit era îndeosebi de bolnăvicioasă, mulţi oameni considerau că cel mai important în viaţa religioasă este îndeplinirea exterioară a prescripţiilor bisericeşti. A apărut un oarecare pericol de dogmatizare a ritului şi noi ştim la ce a adus: deja în depărtatul secol al XVII-lea în Biserică s-a format schisma aşa-numiţilor credincioşi de rit vechi – oameni, care considerau că nu este voie de schimbat nimic în rit, fiindcă el își poate pierde puterea sa mântuitoare, aproape magică. Între magie şi o astfel de atitudine faţă de rit aproape că nu este nici o deosebire. Nu trebuie să crezi, nu trebuie să te încordezi, nu trebuie să aduci roade – este suficient ca să îndeplineşti cu exactitate şi minuţios totul ce era prescris. Iată o astfel de atitudine faţă de evlavia exterioară este cu adevărat pierzătoare.
Mulţi oameni ar putea pune şi o altă întrebare: „Dacă e aşa, atunci, poate, în genere nu e nevoie de nici un fel de rit şi nici un fel de evlavie?” Noi ştim cum au apărut în istoria creştinismului, inclusiv în ţara noastră, diferite secte care negau necesitatea şi a Bisericii lui Dumnezeu, şi a ritului, şi a evlaviei exterioare – și aceasta a fost o altă extremitate, nu mai puţin periculoasă, decât credinţa în rit. Omul doar constă din suflet şi trup, el are sentimente, el vede, aude, el poate pipăi, el percepe lumea prin imagini şi acţiuni exterioare vizibile. Pentru el imaginea este extrem de importantă, de aceea ritul este foarte important şi plin de învăţătură, el formează esenţa duhovnicească a omului, îl alimentează şi îl căleşte. Să luăm, spre exemplu, Postul Mare – doar şi acesta este un rit, dar cât este de important el pentru noi, ce influenţă enormă exercită asupra vieţii noastre interioare!
Atunci unde este adevărul? Cum trebuie să credem, ca roade duhovniceşti să aducă credinţa noastră? Trebuie să folosim totul ce oferă Biserica. Ea ne cheamă să urmăm prescripţiilor bisericeşti, să îndeplinim toate formele exterioare ale evlaviei, pe care trebuie să le însuşim, ţinând minte totodată că ele sunt necesare în acea măsură, în care schimbă starea sufletului nostru. Dacă chiar rugându-ne şi efectuând toate prescripţiile bisericeşti, riturile, noi nu schimbăm starea noastră interioară, aceasta înseamnă că noi trăim incorect. Pentru a ne îndrepta viaţa, pentru ca a noastră credinţă să înceapă să aducă roade duhovniceşti, trebuie să urmăm sfaturilor sfântului ierarh Ioan Gură de Aur: „Desăvârşeşte-te pe tine însuţi, asemănă-te ţăranului care lucrează pământul – smulge păcatul, aidoma neghinei; ca pe mărăcini distruge fărădelegea; ca pe măslinul sălbatic şi copacul neroditor – taie păcatul”.
Chipul smochinului este un chip groaznic: nimeni nu are nevoie de pomul neroditor. Prin această pildă Mântuitorul ne preîntâmpină că vom fi pedepsiţi pentru sterilitatea noastră duhovnicească. Nu este întâmplător că anume cu această pildă încep învăţăturile de o deosebită importanţă din Săptămâna Patimilor. Au trecut secole, dar istoria evanghelică despre smochin este tot atât de actuală, precum actuală era în capitala iudeilor în acele vremuri.
Cit. după: «Патриарх Московский и всея Руси Кирилл. Тайна покаяния.
Великопостные проповеди (2001–2011). Москва, 2012»