*Despre identitate, memorie și ispita statului de a corecta omul
1. Întrebarea scurtă de la recensământ
La recensământ, întrebarea este scurtă: „Cine sunteți?” Omul nu cere răgaz ca să consulte tratate de istorie. Nu telefonează unei academii. Nu așteaptă verdictul unei curți constituționale. Răspunde așa cum s-a obișnuit să se numească: „Sunt moldovan.”
Pentru recenzor, răspunsul devine o înregistrare. Pentru statistician, o cifră. Pentru politician, un posibil vot. Pentru geopolitician, semnul unei orientări. Pentru unii istorici, însă, el poate deveni dovada că omul nu și-a înțeles încă adevărata identitate. Cetățeanul spune cine este, iar alții îi explică de ce se înșală. Îi spun cine i-a inspirat această convingere, ce regim i-a falsificat memoria și ce instituții ar trebui să-l ajute să revină la adevăr. Aici începe problema. Nu de la Ștefan cel Mare. Nu de la 1812, 1918 sau 1940. Nu de la denumirea limbii și nici de la disputa nesfârșită asupra cronicilor. Ci de la o întrebare mai simplă și, poate, mai dificilă: poate cineva răspunde în locul meu la întrebarea „Cine sunt eu?”.
Articolul lui Anatol Țăranu, „Națiunea civică moldovenească – reîncarnarea moldovenismului sovietic antiromânesc”, publicat de IPN la 20 iulie 2026, oferă un bun prilej pentru această reflecție. Nu avem în față o izbucnire polemică, ci un text coerent, care leagă identitatea de securitatea națională și propune statului un rol activ în corectarea ei. Tocmai de aceea articolul merită luat în serios. Nu pentru a-l transforma pe Anatol Țăranu într-un adversar personal. El este, mai curând, autorul unei întrebări pe care o societate democratică nu are voie s-o evite: câtă putere poate primi statul asupra conștiinței cetățeanului, chiar atunci când pretinde că lucrează în numele adevărului?
2. Când identitatea devine frontieră de securitate
Anatol Țăranu pornește de la o observație adevărată: în Republica Moldova, identitatea are efecte politice. Aici, numele pe care omul și-l dă nu rămâne întotdeauna în spațiul familiei și al culturii. El poate influența atitudinea față de România, integrarea europeană, Rusia, statalitatea Republicii Moldova și eventualitatea Unirii.
Autorul face însă un pas mai departe. El susține că politicile identitare trebuie recunoscute drept parte a „arhitecturii de apărare a statului”, comparabilă cu securitatea energetică sau reziliența informațională. Formularea este puternică. Și tocmai de aceea trebuie privită cu prudență.
Odată ce identitatea intră în vocabularul securității, ea încetează să mai fie doar o experiență personală. Devine un obiect pe care statul îl poate supraveghea, proteja, corecta și contracara. Cel care se declară moldovan nu mai este neapărat doar un om care se numește astfel. Poate deveni o vulnerabilitate. Cel care vorbește despre o națiune civică moldovenească nu mai exprimă doar o concepție politică. Poate deveni purtătorul unei narațiuni ostile. Iar dacă identitatea este linie de front, cine gândește diferit riscă să fie așezat, chiar fără s-o dorească, de cealaltă parte a tranșeelor.
Securitatea națională este un scop legitim. Dar este și una dintre formulele prin care puterea își extinde cel mai ușor teritoriul. Când un subiect este declarat problemă de securitate, apar monitorizarea, combaterea, doctrina oficială și suspiciunea față de abatere. De aceea trebuie să deosebim două lucruri. Statul are dreptul să combată ingerința străină, finanțarea clandestină, operațiunile coordonate și falsurile demonstrabile. Nu are dreptul, însă, să transforme o identitate legală și pașnică într-un indiciu de neloialitate.
Un om poate fi moldovan și european, totodată. Poate fi român și adversar al Unirii. Poate susține statalitatea moldovenească fără să privească spre Moscova. Poate simți apropierea culturii române fără să renunțe la numele de moldovan. Viața oamenilor este mai complicată decât hărțile doctrinare.
3. Când concluzia intră în demonstrație înaintea dovezilor
În centrul articolului lui Anatol Țăranu se află teza că identitatea moldovenească distinctă nu ar fi rezultatul unei evoluții organice, ci al unei „inginerii politice deliberate”, inițiate în 1924 și extinse după 1940. Sunt invocate alfabetul, manualele, istoria oficială, deportările, foametea și distrugerea elitelor.
Politicile sovietice de separare, rusificare și reprimare sunt reale. Ele au existat. Au falsificat trecutul și au încercat să rupă comunități de propria lor memorie. Dar din existența unei politici de manipulare nu rezultă automat că obiectul manipulat a fost inventat în întregime de manipulator. Un imperiu poate folosi o identitate fără s-o fi creat. Poate lua un nume vechi și îi poate da o funcție nouă. Poate exagera o deosebire regională, poate ascunde o continuitate culturală și poate transforma o nuanță într-un zid.
A demonstra că sovieticii au instrumentalizat moldovenismul nu este același lucru cu a demonstra că au produs din nimic întreaga conștiință moldovenească. Între folosire și origine există o distanță. Articolul trece peste ea prea repede. De aici apare un cerc aproape perfect: identitatea moldovenească este considerată artificială fiindcă ar fi fost creată de sovietici. Iar faptul că oamenii continuă să se declare moldoveni devine nu o dificultate a tezei, ci dovada eficienței propagandei sovietice.
Dacă cetățeanul se declară român, adevărul istoric începe să fie restabilit. Dacă se declară moldovan, propaganda încă lucrează. Dacă statistica susține concluzia istoricului, ea este relevantă. Dacă o contrazice, este efectul întârziat al manipulării. O teorie care are dreptate indiferent de răspunsul realității nu mai riscă să fie infirmată. Iar o idee care nu poate fi contrazisă de niciun fapt încetează treptat să mai fie explicație. Devine doctrină.
4. Cuvântul care schimbă numele metodei
Punctul decisiv al articolului se află într-o frază. Anatol Țăranu admite că, dacă identitatea moldovenească distinctă ar fi autentică, intervenția statului ar fi nelegitimă, o „inginerie inversă”. Dar, fiindcă el consideră această identitate produsul unei inginerii sovietice, intervenția de astăzi n-ar mai fi manipulare, ci „reparație”. Statul ar trebui să o corecteze „cu instrumente ale aceluiași tip”: educație, memorie instituțională și discurs public.
Aceasta este fraza care deschide întreaga problemă. Instrumentele sunt recunoscute. Se schimbă doar scopul și numele operațiunii. Când sovieticii folosesc școala pentru a forma o identitate, este inginerie. Când statul actual folosește școala pentru a forma identitatea opusă, este reparație. Când vechea putere organizează memoria, este propagandă. Când puterea nouă organizează memoria, este restabilirea adevărului. Când un regim îi spune omului cine este, îl înstrăinează. Când alt regim îi spune cine este, îl vindecă.
Dar metoda nu-și schimbă natura doar fiindcă autorul ei își consideră scopul drept. Toate puterile care au încercat să remodeleze omul au pretins că repară o nedreptate. Niciuna nu și-a numit manualele propagandă. Fiecare a vorbit despre adevăr, renaștere, recuperare sau eliberare.
De aceea întrebarea nu poate fi evitată: dacă aceleași instrumente folosite de sovietici pentru a crea o identitate sunt considerate astăzi legitime pentru a crea identitatea opusă, prin ce criteriu distingem educația de ingineria identitară? Răspunsul implicit este: prin adevărul urmărit. Dar cine îl stabilește? Academia? Ministerul? Guvernul? Majoritatea parlamentară? Istoricul care scrie manualul? Puterea care stabilește ce se predă în școli?
Cuvântul „reparație” nu rezolvă dificultatea. O intervenție nu devine legitimă numai fiindcă cel care o face se consideră de partea binelui. Mai sunt necesare limite, pluralism, dreptul la altă opinie și libertatea celui asupra căruia se intervine. O operație nu este justificată doar prin convingerea chirurgului că pacientul are nevoie de ea. Mai trebuie ca diagnosticul să fie sigur, metoda proporțională, iar pacientul să-și dea consimțământul.
5. Omul care nu cere să fie reparat
Să ne întoarcem la omul de la recensământ. Poate fi un bătrân dintr-un sat. O femeie care a muncit douăzeci de ani în Italia. Un tânăr care studiază la București și revine acasă de sărbători. La întrebarea despre identitate răspunde: „Sunt moldovan.” Nu spune că românii îi sunt străini. Nu declară război culturii române. Nu votează neapărat cu un partid prorus. Poate nu cunoaște nimic despre proiectele sovietice din 1924. Pur și simplu, așa se numește.
Ce facem cu răspunsul său? Îl înregistrăm? Îl ascultăm? Încercăm să-l înțelegem? Sau îi explicăm că răspunsul lui este produsul unei operațiuni istorice și că statul are datoria să-l readucă la identitatea adevărată? În a doua variantă, cetățeanul încetează să mai fie autoritatea asupra propriei conștiințe. Devine purtătorul unui diagnostic. El spune: „Sunt moldovan.” Expertul răspunde: „Nu, crezi că ești moldovan.” Diferența dintre cele două propoziții este întreaga problemă. Prima îl recunoaște pe om. A doua îl interpretează până când îl face să dispară.
Statul nu-i interzice formal identitatea. Îi transmite doar că aceasta este greșită, fabricată sau insuficient maturizată. Formal, omul își păstrează dreptul la opinie. Pierde însă autoritatea asupra sensului propriilor cuvinte. Autoidentificarea încetează să mai fie un drept atunci când statul acceptă numai răspunsul pe care îl consideră corect.
6. Memoria unui popor este mai lungă decât memoria unui regim
Există explicații care par suficiente până în clipa în care începem să contabilizăm timpul. Uniunea Sovietică a dispărut în 1991. De atunci s-au schimbat simbolurile statului, programele școlare, manualele, orientarea politică și discursul oficial. Au crescut generații născute după prăbușirea URSS. Istoria românilor a fost predată în școli. Deportările și foametea au revenit în memoria publică. România a devenit principalul sprijin extern al Republicii Moldova în multe domenii. Sute de mii de cetățeni au obținut cetățenia română.
Și totuși, identitatea moldovenească nu a dispărut. Această statornicie nu demonstrează singură originea ei. Dar pune o întrebare pe care teoria produsului sovietic trebuie s-o explice: dacă identitatea era doar propagandă, de ce a supraviețuit propagandei?
Anatol Țăranu avertizează că datele unui recensământ (îl vom avea în vedere și pe cel din 2024, în care 77 % din cetățenii Moldovei s-au autoindentificat drept moldoveni, iar aproape 50 % au declarat, că vorbesc limba moldovenească) nu trebuie citite fără contextul istoric și vorbește despre efectele rămase ale ingineriei sovietice. Este adevărat că o statistică nu explică singură omul. Dar nici istoria nu poate anula statistica doar fiindcă rezultatul este incomod.
Prin ce mecanism continuă propaganda să producă aceeași identitate după dispariția statului care a organizat-o? Prin școală? Atunci trebuie arătat că școala postsovietică a perpetuat sistematic aceeași doctrină. Prin presă? Atunci trebuie identificate instituțiile și continuitatea mesajului. Prin familie? Aici explicația se complică. Dacă o identitate este transmisă de bunici și părinți, prin povești, obiceiuri, felul de a vorbi și de a numi locurile, ea nu mai este doar un decret rămas în aer. Prin comunitate? Dacă satul, vecinătatea, memoria locală și viața de zi cu zi păstrează acest nume, avem deja o realitate socială.
Poate că regimul sovietic a influențat această identitate. Poate că a deformat-o și a împins-o într-o direcție antiromânească. Poate că a folosit-o pentru scopurile sale. Dar influența nu explică totul. O identitate intrată în viața oamenilor nu mai aparține în întregime puterii care a încercat s-o modeleze. Ea este preluată, schimbată, golită de unele sensuri și umplută cu altele. Uneori, un popor continuă să poarte un nume pe care un regim l-a folosit, dar îi dă o viață pe care regimul n-a prevăzut-o. Statul își schimbă legile. Poporul își schimbă mai greu numele.
7. Cât timp poate rămâne falsă o identitate?
Să acceptăm pentru o clipă ipoteza cea mai severă: identitatea moldovenească modernă a fost construită în întregime de politica sovietică. Cât timp trebuie să treacă până când o identitate construită devine trăită? Cincizeci de ani? O sută? Trei generații? Există un termen după care ceea ce a fost cândva impus devine parte din memoria reală a unei comunități?
Întrebarea nu justifică propaganda. Ea privește natura identității. Nicio identitate modernă nu a crescut neatinsă de stat. Școlile au standardizat limbile. Armatele au creat solidarități. Bisericile și elitele au organizat memoria. Frontierele au separat comunități. Manualele au ales eroi și au tăcut asupra altora. Națiunile europene nu au coborât gata formate din cer. Au fost moștenite, dar și educate. Au fost trăite, dar și instituționalizate. Au fost iubite, dar uneori și impuse.
Dacă simpla intervenție a statului ar face o identitate falsă, foarte puține identități ar trece testul. Nu este suficient să întrebăm dacă puterea a intervenit. Trebuie să întrebăm ce a existat înainte, ce a rămas după și ce înseamnă numele pentru oamenii care îl poartă astăzi. O identitate poate avea o istorie tulbure și totuși să fie autentică pentru omul care o trăiește. Autenticitatea nu înseamnă puritate de laborator.
8. Recensământul nu este examen de istorie
Recensământul este imperfect. Întrebările pot influența răspunsurile. Cuvinte precum „etnie”, „naționalitate”, „limbă maternă” sau „identitate” pot fi înțelese diferit. Dar recensământul are o calitate pe care nicio teorie nu o poate înlocui: întreabă omul.
Anatol Țăranu consideră că o lectură pur sociologică poate transforma efectele propagandei într-o legitimitate științifică. Avertismentul ar fi convingător dacă ar fi însoțit de demonstrarea mecanismului. Au fost cetățenii constrânși? Au fost întrebările frauduloase? Au fost răspunsurile modificate? A existat o campanie masivă care i-a împins să declare o anumită identitate? Dacă nu putem demonstra asemenea lucruri, rămâne răspunsul cetățeanului. Îl putem cerceta. Îl putem pune în context. Nu-l putem anula.
Altfel ajungem la un joc în care omul are dreptate doar atunci când confirmă teoria istoricului. Dacă spune „sunt român”, a înțeles adevărul. Dacă spune „sunt moldovan”, încă nu s-a eliberat de minciună. Recensământul încetează atunci să mai măsoare societatea. Devine un examen cu răspunsul stabilit dinainte.
9. Adevărul istoric nu are un singur administrator
În articolul lui Anatol Țăranu, „adevărul istoric” apare ca instanță supremă. Educația trebuie pusă în slujba lui. Diplomația trebuie să-l respecte. Statul trebuie să-l apere. Dar adevărul istoric nu este o clădire cu un singur portar. Cine îl stabilește? Academia Română? Academia de Științe a Moldovei? Curtea Constituțională? Ministerul Educației? Guvernul? O comisie de istorici?
Autorul invocă instituții academice și juridice ca repere ale realității istorice și științifice. Aceste instituții au însă roluri diferite. Academia cercetează. Curtea interpretează Constituția. Guvernul administrează. Parlamentul legiferează. Niciuna nu poate decide în locul omului întreaga semnificație a identității sale.
O hotărâre juridică poate stabili denumirea oficială a limbii. Nu poate stabili ce simte cetățeanul când spune „acasă”. Un consens istoriografic poate lămuri originea unui eveniment. Nu se transformă automat într-o obligație identitară. Istoricul poate demonstra că un regim a falsificat trecutul. Statul poate corecta manualul. Dar între corectarea unei informații și corectarea unei identități există o frontieră. Prima privește ceea ce omul știe. A doua privește ceea ce omul este.
10. Școala nu trebuie să producă un absolvent identitar prestabilit
Anatol Țăranu afirmă că manualele de istorie și limbă, fiind instrumentele prin care s-a construit separarea identitară, pot și trebuie să devină instrumentele reparației. Aici diferența dintre educație și remodelare poate fi spusă simplu.
Educația prezintă documentele. Remodelarea prezintă concluzia permisă. Educația explică ce s-a întâmplat în 1812, 1918, 1940 și 1991. Remodelarea îi spune elevului ce identitate trebuie să rezulte din toate acestea. Educația arată felul în care regimurile au folosit limba și istoria. Remodelarea stabilește ce trebuie să simtă copilul față de numele primit în familie. Educația formează discernământul. Ingineria urmărește un produs.
O școală democratică nu trebuie să aibă un absolvent identitar prestabilit. Ea oferă suficiente cunoștințe pentru ca alegerea elevului să fie liberă, nu ignorantă. Unii vor ajunge să se declare români. Alții vor continua să se declare moldoveni. Unii vor considera cele două identități compatibile. Statul poate să nu fie mulțumit de toate răspunsurile. Dar libertatea începe tocmai acolo unde puterea acceptă și răspunsul care nu-i place.
11. Geopolitica poate folosi o identitate fără s-o fi născut
Anatol Țăranu arată că Federația Rusă este interesată de promovarea unei identități moldovenești distincte, pentru a menține Republica Moldova într-o zonă geopolitică nesigură. Observația este plauzibilă. Rusia exploatează tema identitară. A făcut-o în trecut și o poate face astăzi. Dar faptul că un actor politic folosește o identitate nu dovedește că a creat-o.
Marile puteri folosesc religii pe care nu le-au întemeiat. Folosesc nemulțumiri pe care nu le-au provocat. Folosesc minorități pe care nu le-au inventat. Folosesc conflicte reale și le măresc până când devin arme. Geopolitica este specialistă în confiscarea lucrurilor care existau înaintea ei.
Dacă Rusia folosește neutralitatea Republicii Moldova, nu înseamnă că orice susținător al neutralității este creația Kremlinului. Dacă folosește nemulțumirea socială, nu înseamnă că sărăcia este inventată la Moscova. Dacă folosește identitatea moldovenească, nu înseamnă că fiecare om care o declară este produsul unei operațiuni rusești. Confuzia dintre folosire și origine produce o nedreptate. Cetățeanul nu mai este văzut ca om. Devine o piesă geopolitică. Iar dacă refuză interpretarea, suspiciunea se adâncește: înseamnă că propaganda a lucrat bine. O asemenea logică poate găsi adversari. Nu poate construi o comunitate.
12. Națiunea civică nu devine sovietică prin simplă asociere
Anatol Țăranu privește cu neîncredere formula „națiune civică moldovenească”. El admite legitimitatea cetățeniei comune, dar avertizează că această formulă poate ascunde o identitate etnoculturală separată de românitate. Riscul abuzului există. Orice concept poate deveni ambalaj. Democrația poate ascunde autoritarism. Securitatea poate ascunde cenzură. Patriotismul poate ascunde intoleranță.
Dar un concept nu poate fi condamnat numai pentru că poate fi folosit greșit. Națiunea civică răspunde unei probleme reale: cum trăiesc împreună într-un stat oameni cu identități diferite? Republica Moldova este patria mai multor comunități etnice. Aici trăiesc moldoveni, români, găgăuzi, ucraineni, ruși, bulgari, romi și alte comunități. Ce îi unește politic? Dacă răspunsul este exclusiv identitatea etnică a majorității, ceilalți rămân la marginea poveștii comune.
Națiunea civică, în sensul ei firesc, nu cere nimănui să renunțe la identitatea proprie. Ea spune că statul aparține tuturor cetățenilor săi. Poate fi deturnată? Desigur. Dar deturnarea trebuie demonstrată prin fapte: cine folosește formula, în ce sens, cu ce scop și prin ce acțiuni încearcă să suprime identitatea românească? Fără această demonstrație, suspiciunea ia locul argumentului. Iar orice idee de statalitate moldovenească poate fi declarată, prin simpla existență, continuarea proiectului sovietic.
13. Neutralitatea față de conștiință nu este neutralitate față de fals
Anatol Țăranu afirmă că statul nu poate rămâne neutru în domeniul identitar, fiindcă vidul va fi ocupat de narațiunea Moscovei. Neutralitatea ar deveni o formă de „dezarmare unilaterală”. Dar între propagandă și pasivitate există o a treia cale.
Statul poate preda istoria riguros fără să prescrie identitatea. Poate deschide arhivele fără să deschidă dosare de conștiință. Poate cerceta deportările, foametea și rusificarea fără să declare suspect omul care se numește moldovan. Poate combate operațiunile rusești atunci când există probe de coordonare, finanțare și minciună deliberată. Poate proteja limba română și, simultan, dreptul cetățeanului la autoidentificare.
Neutralitatea față de conștiința omului nu obligă statul să fie neutru față de adevărul istoric. El poate spune ce s-a întâmplat și poate apăra adevărul documentelor. Nu poate însă hotărî ce identitate trebuie să se nască din întâlnirea fiecărui om cu acel adevăr. Din acel punct, educația se termină și începe ingineria conștiinței.
14. O reparație fără consimțământ
„Reparația” este un cuvânt liniștitor. Sugerează că ceva a fost stricat și readus la forma sa firească. Dar orice reparație presupune un beneficiar care o dorește. Ce se întâmplă dacă omul nu se consideră defect? Dacă nu își trăiește identitatea moldovenească drept rană? Dacă nu cere să fie vindecat? Poate statul să repare conștiința unui om împotriva voinței lui?
Puterea va spune că nu constrânge pe nimeni. Doar schimbă manualele, organizează memoria, monitorizează narațiunile și menține un discurs public coerent. Dar constrângerea nu începe întotdeauna cu polițistul. Uneori începe cu elevul care află că numele folosit de familia lui este fals sau rușinos. Cu funcționarul care înțelege că o identitate este considerată mai loială decât alta. Cu jurnalistul care descoperă că o opinie legală este tratată drept vulnerabilitate de securitate. Cu omul care are în continuare dreptul de a se numi moldovan, dar numai cu sentimentul că statul îl privește ca pe o eroare încă necorectată.
Cea mai eficientă constrângere nu este aceea care interzice un drept, ci aceea care îl lasă în lege și îl descurajează în viață.
15. A înțelege înainte de a corecta
Aici se află diferența esențială. Anatol Țăranu pornește de la ideea că identitatea trebuie corectată. Eu cred că ea trebuie mai întâi înțeleasă.
A corecta înseamnă că verdictul este deja cunoscut. A înțelege înseamnă să admiți că realitatea poate fi mai complicată decât verdictul.A corecta presupune că răspunsul este deja cunoscut. A înțelege admite că răspunsul trebuie încă descoperit. Prima privește identitatea ca pe o eroare care trebuie îndreptată. A doua o privește ca pe istoria unei vieți, care trebuie mai întâi ascultată înainte de a fi judecată.
Identitatea nu este doar o propoziție despre trecut. Este casa în care ai crescut, cimitirul în care îți dorm bunicii, graiul pe care l-ai auzit de copil, numele locurilor, poveștile și istorioarele cu care ai crescut. Este memoria pe care o trăiești înainte de a începe să o explici. Istoricul poate arăta că toate acestea au fost manipulate. Nu poate concluziona de aici că ele nu mai sunt trăite.
16. Libertatea începe cu răspunsul care nu-i place puterii
Să admitem, pentru o clipă, o parte însemnată din teza lui Anatol Țăranu. Să admitem că istoria majorității populației dintre Prut și Nistru este parte a istoriei românești. Că limba este română. Că regimul sovietic a construit deliberat o separare și a folosit-o împotriva României.
Chiar acceptând toate acestea, întrebarea principală rămâne: are statul dreptul să transforme adevărul istoric într-o identitate obligatorie? Poate spune cetățeanului: „Ești liber să te numești cum dorești, dar numai una dintre alegeri este autentică, sănătoasă și loială”? Aceasta ar fi o libertate foarte îngustă. Libertatea nu înseamnă că statul îmi permite să aleg răspunsul pe care îl preferă. Înseamnă că îmi respectă și răspunsul care îl incomodează.
Astăzi, o putere poate decide că identitatea moldovenească trebuie corectată în numele adevărului românesc. Mâine, o altă putere poate decide că identitatea românească trebuie corectată în numele statalității moldovenești. Instrumentele vor fi deja pregătite: manualele, memoria instituțională, discursul public, monitorizarea narațiunilor. Se va schimba numai adevărul oficial. De aceea limitele puterii nu se construiesc pentru guvernarea bună pe care credem că o avem astăzi. Se construiesc pentru guvernarea rea care poate veni mâine.
17. Statul poate păstra memoria. Nu trebuie să-i devină proprietar
Statul are dreptul și obligația să apere teritoriul, instituțiile și libertățile. Să păstreze memoria crimelor. Să deschidă arhivele. Să corecteze falsurile din manuale. Să protejeze limbile, pe care le crede importante. Să combată ingerințele străine.
Dar nu toate lucrurile importante trebuie administrate de stat. Conștiința este unul dintre ele. Statul poate crea condițiile în care omul află adevărul. Nu trebuie să stabilească rezultatul interior al întâlnirii omului cu acel adevăr. Poate spune copilului ce au fost deportările. Nu trebuie să-i spună ce identitate este obligat să deducă din ele. Poate explica politica sovietică față de limbă. Nu trebuie să prescrie sentimentul cu care omul își numește limba acasă. Poate arăta legătura profundă cu România. Nu trebuie să transforme această apropiere într-un test al autenticității umane. Statul poate păstra memoria. Nu trebuie să-i devină proprietar.
18. Cine răspunde, până la urmă?
Meritul articolului lui Anatol Țăranu este că spune limpede ceea ce alții lasă doar să se înțeleagă: identitatea este o miză politică, iar statul ar trebui să intervină pentru a o corecta. Tocmai această claritate ne lasă să vedem pericolul. Nu intenția istoricului este problema. Nu patriotismul lui. Nu relația lui cu România sau poziția față de Rusia. Problema este limita. Unde se oprește dreptul statului de a educa și unde începe pretenția lui de a decide cine sunt cetățenii? Când manualul încetează să transmită cunoaștere și începe să urmărească un rezultat identitar? Când protejarea securității devine supravegherea conștiinței? Când reparația trecutului se transformă într-o nouă inginerie?
Nu trebuie să închidem aceste întrebări printr-un verdict grăbit. Poate că tocmai refuzul răspunsurilor prea simple este începutul unei societăți mature.
Istoria are dreptul să cerceteze identitățile. Știința are dreptul să le explice. Presa are dreptul să le discute. Cetățeanul are dreptul să și le asume. Numai statul trebuie să fie foarte atent când începe să creadă că le poate decide. Pentru că, din clipa în care puterea răspunde în locul omului la întrebarea „Cine sunt eu?”, problema nu mai este identitatea moldovenească sau românească. Problema este libertatea.
Omul de la recensământ rămâne în fața întrebării: „Cine sunteți?” El răspunde. Iar înainte de a-i corecta răspunsul, statul ar trebui să învețe să-l asculte. Memoria unui popor este mai lungă decât memoria unui stat. Libertatea unui om începe acolo unde statul renunță să-i scrie în locul lui biografia.
Valeriu Reniță