La 31 iulie 2022, în Duminica a 7-a după Cincizecime, Sanctitatea Sa Patriarhul Chiril a săvârșit Dumnezeiasca liturghie la catedrala „Hristos Mântuitorul” în or. Moscova. După încheierea slujbei dumnezeiești Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse s-a adresat către credincioși cu o predică în care s-a referit la așa virtuți creștine ca răbdarea și iubirea.
Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioși şi să nu căutăm plăcerea noastră – aceste cuvinte am auzit noi astăzi în Epistola apostolului Pavel (Rom. 15:1). Și fiecare dintre noi, ascultându-le, își poate pune întrebarea: parcă eu sunt mai tare, mai puternic? Cineva va spune: Am deja mulți ani, m-au lăsat puterile. Iar altcineva va spune: se prea poate că sunt mai în forță decât altcineva, dar, de fapt, am multe maladii, dificultăți în viață și nu mă mai țin puterile. Fiecare persoană poate să aibă un răspuns critic la întrebarea adresată lui: ești puternic sau nu? Mai mult ca atât, dacă omul va spune: „sunt puternic”, ar putea părea straniu, deoarece o anumită slăbiciune întotdeauna persistă la om.
De ce dar apostolul Pavel îi consideră puternici pe ucenicii săi, enoria sa? Bineînțeles că nu este întâmplător, deoarece creștinul este chemat să fie puternic și trebuie să fie puternic. Nu din cauza că are mușchi, nu pentru că are mulți bani, nu din motiv că deține putere mare de conducere – de cele mai dese ori nu le are pe niciuna din ele. Însă omul care își duce viața în conformitate cu poruncile lui Hristos devine cu adevărat puternic, el se înalță de asupra cotidianului, el își formează un cu totul alt criteriu de apreciere a vieții ce îl înconjoară. El nu acordă atenție la multe lucruri la care alții se concentrează, el nu suferă de pe urma acelor lucruri de la care suferă mulți, deoarece prioritatea unui creștin adevărat este atât de înălțătoare și de sfântă că, fără îndoială, îl înalță pe fiecare ce tinde spre acest ideal și îl apropie de Dumnezeu.
Desigur că pentru a duce sarcina apropiaților, dar nu a-ți satisface propriile plăceri, este nevoie de anumite calități. Însă dacă vom analiza propria viață sau măcar unele epizoade ale ei, se va constata că nu suntem prea răbdători. Nu avem răbdarea la care ne cheamă Domnul, iar omul fără de răbdare nu poate sluji altuia, înfăptuind cuvintele apostolului. Nici pentru sine nu îți ajung puteri – te iriți, te enervezi, te neliniștești, te afli într-un permanent du-te-vino. Cui să-i slujești dacă nu propriei persoane, dacă consideri că te-au furat, ai fost privat de anumite lucruri? Nemulțumirea noastră de viață ne slăbește foarte mult. Iar nemulțămirea deseori provine din invidie; vecinii o duc mai bine sau în filme oamenii se plimbă în limuzine frumoase și locuiesc în case splendide, pe când eu nu le am. Așa apare sentimentul de insatisfacție și nesiguranță. Lipsa bunăstării în comparație cu bunăstarea altora deseori devine ispită, ne desconcentrează, ne slăbește puterea interioară și sentimentele noastre volitive.
Persoana care în permanență este nemulțumită de propria situație, care își evaluează propria bunăstare după bunăstarea altuia, este o persoană nefericită. De aceea cheia spre fericire constă în faptul ca să nu-ți apreciezi propria bunăstare în conformitate cu bunăstarea altuia. Noi doar nu apreciem propria bunăstare după starea nefericii altor oameni! Noi spunem: „Ia uite cum o duce bine vecinul noștri1.” Soția îi spune soțului: „De ce aduci atât de puțini bani, ia vezi cât de bine trăiesc ei!” Și niciodată nu ne comparăm cu cei care o duc mai prost ca noi sau cu cine este mai bolnav ca noi.
Pentru a dezvolta în sine așa sentimente, din vreme în vreme trebuie să ne cufundăm într-un mediu în care marea majoritate a oamenilor o duc mai prost ca noi și se simt mai rău decât noi. Este de mare folos a vizita spitalele, a contempla scârbirile oamenilor. De ce Domnul ne cheamă să vizităm pe cei care sunt închiși în închisori? Bineînțeles, pentru a duce bunătate, dar se prea poate și pentru a compara propria stare cu starea celor care au o viață mai grea ca a noastră. A celor care sunt bolnavi, cine este trist, se află închis, cine este sărac. De aceea pentru a crește duhovnicește, pentru a deveni cu adevărat ucenici ai lui Hristos, primul lucru pe care ar trebui să-l eliminăm din propria conștiință, din sufletul și voința noastră, este invidia față de alte persoane. Este și mai rău când invidia îl împinge pe om la săvârșirea răului față de acela care are o viață mai bună, cine are o carieră mai de succes. Toate acestea aduc o daună irecuperabilă – în primul rând însăși persoanei date. S-ar părea că ne străduim să ne eliberăm de greutățile contemplării unei bunăstări străine, dar, de fapt, ne cufundăm în suferințe, ne chinuim și ne aducem daune irecuperabile.
Cum să înțelegem cine dintre noi este puternic sau slab? Totul este foarte relativ. Dar care este punctul de pornire? În ochii unui fotbalist noi cu toții suntem niște invalizi – însă noi nu suntem invalizi! Iar pentru un campion halterofil noi suntem niște neputincioși, deoarece nu putem ridica nimic. Însă lucrurile nu stau așa! Din aceste considerente evaluarea altora în comparație cu propria persoană este cea mai greșită evaluare. Niciodată să nu judecați pe oameni comparativ cu propria persoană, fiecare aveți calea sa de viață și trebuie s-o parcurgeți fără a invidia și a se irita pe alții, fără a-și crea dușmani doar din considerentul că sunteți nemulțămiți că cineva are o viață mai bună ca voi.
Pentru ca omul să poată depăși toate aceste ispite și să pășească pe calea mântuirii, trebuie să obținem o calitate deosebită pe care cuviosul Nil Pustnicul din Muntele Sinai o considera ca fiind calitatea cea mai înălțătoare ce ne unește cu Însuși Dumnezeu. În primul rând este, bineînțeles, iubirea. Iubirea e un sentiment extrem de înalt, dar dacă iubirea lipsește? Totul este pierdut în acest caz? Doar se întâmplă, așa o viață are persoana dată că nu există iubire în ea sau că nu are asupra cui să o reverse… De la ce să pornească? Ce-i de făcut? Nil Pustnicul din Muntele Sinai ne învață că trebuie să începem cu răbdarea. Trebuie să învățăm să răbdăm, inclusiv pe apropiații noștri, pe colegii, rudele, prietenii noștri care ne irită uneori, pe cine îi invidiem, cu cine este dificil cu adevărat.
De ce răbdarea este virtute? Deoarece totul începe cu răbdarea. Domnul a spus că cea mai înaltă poruncă este iubirea. Dar poți oare iubi persoana pe cate nu o poți răbda? Este cu neputință. Dar este posibil să ai răbdare cu omul pe care nu îl poți răbda? Nu să pretinzi că îl iubești, dar pur și simplu să îl rabzi? Să îl rabzi pe vecin, să îl rabzi pe colegul tău, să îl rabzi pe camaradul de lucru. Să nu te iriți, dar să-l rabzi, impunându-te să înțelegi că prin răbdare noi ne apropiem de Dumnezeu, după cum afirma Nil Pustnicul din Muntele Sinai. Or, de fapt, așa și este. Iubirea ne apropie de Dumnezeu, însă avem o cale lungă de parcurs până la iubire. De aceea haideți să începem cu ceea ce e mai simplu – cu răbdarea. Să răbdăm, în special când cineva ne irită și ne vom strădui, în pofida scârbirilor și greutăților din viața noastră, să învățăm prin răbdare să facem bine.
Din timp în timp am posibilitate să vizitez azilurile de bătrâni, spitalele. Și am atras atenția la faptul cum în astfel de aziluri peroane slabe, nefericite, bolnave le ajută vecinilor din salon. Te gândești: singur nu ai puteri și de câta răbdare este nevoie pentru ca, înfruntând greutatea propriei situații, să ajuți în mod real pe altul, în detrimentul propriei liniști și bunăstări! De ce se întâmplă acestea? Deoarece astfel de oameni sunt în stare să rabde, iar prin răbdare la om se trezește iubirea. Aceasta se referă, desigur, nu doar la situații extreme sau complexe, de care am vorbit.
Dacă vom învăța să începem relațiile cu alți oameni cu răbdare, fără îndoială că va urma iubirea. E nevoie doar să începem – să răbdăm, fără a ne irita, fără a răspunde cu un cuvânt rău la alt cuvânt rău, să trecem sub tăcere, să ne rugăm pentru acea persoană. Prin răbdare noi vom făuri cu adevărat lumea noastră interioară cum trebuie să fie, pentru a intra în Împărăția Cerurilor. Și dacă există răbdare, fără îndoială, într-un anume moment, în inimă va sălășlui iubirea. Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre (Lc. 21:19), ne învață cuvântul lui Dumnezeu.
Sursa: Patriarchia.ru