Portalul „Tradiția” a hotărât să publice acest articol al preotului din Eparhia din Reazan, Rusia, părintele Dimitrii Fetisov, deoarece sunt abordate probleme ce sunt actuale și pentru parohiile Bisericii Ortodoxe din Moldova. Tema banilor din care există Biserica o vom continua neapărat, dar deja în cadrul discuțiilor cu slujitorii bisericii și enoriașii din Republica Moldova.
„Bună ziua, Dmitrii! Spuneți-ne cât va dura această situație – în biserici totul se vinde pe bani? Când intri în biserică – prețul deja este afișat: botezul costă atâta, parastasul atâta. Lumânările de asemenea le poți procura doar pe bani, totodată este scris, de parcă își bat joc de noi, nu «prețul», ci «suma de jertfire». Cred că mult mai mulți oameni ar frecventa bisericile decât acum, dacă s-ar fi făcut ca totul să fie pe gratis…”
Cam așa mi-a scris o persoană în rețeaua socială Vkontakte. S-a iscat o polemică destul de îndelungată. M-am uitat pe profilul conlocutorului meu și am înțeles că nu este un ratat sau un troll, ci un bărbat bine format în profesie, matur și respectat. Totodată acest om, după cum am înțeles, se consideră creștin ortodox, adică nu este un anticlerical.
Da, această temă este abordată în permanență. Deja pe parcursul a două decenii revin la ea cu o periodicitate de un an și jumate-doi și întotdeauna trezește un interes sporit în rândul cititorilor.
De ce Biserica are nevoie de bani?
Cum să răspunzi? De obicei mă interesez: dar pe ce mijloace, după opinia voastră, trebuie să existe Biserica? Doar la noi ea, spre deosebire de situația din Grecia și Anglia contemporană, este separată de stat, adică nu este finanțată.
De altfel, într-un șir de țări europene, al căror statut este declarat ca fiind „laic”, preoții din diverse confesiuni și parohii primesc întreținere parțială sau deplină anume din partea statului. Un astfel de sistem există, de pildă, în Germania, Franța, Belgia, Austria și în alte țări. Minusurile care există pentru libertatea Bisericii într-o atare abordare sunt cunoscute, dar e important să înțelegem că această practică există în principiu în lumea contemporană și există anume în acele țări care sunt numite la noi cu o notă de invidie „dezvoltate”.
Pe când la noi 99 % din parohii singure caută mijloace pentru plata serviciilor comunale, achiziționarea produselor, a detergenților și a mulțimilor de materiale consumabile, începând cu varul și terminând cu uleiul pentru candele, cu salariul pentru clerici și lucrătorii bisericești (în parohia mea sunt circa o sută de asemenea persoane: câteva coruri, paznici, dereticătoare, muncitori, profesori la școala duminicală, brutari de anafore, contabila, casierița, un șef de gospodărie, bibliotecare și încă multe alte persoane), trebuie efectuate defalcări în buget și impozite. Da-da, ați citit corect – impozite.
Despre impozite
Biserica are o înlesnire serioasă la impozite (în Federația Rusă – „Tradiția”), doar comercializarea obiectelor cu menire religioasă nu se consideră a fi activitate comercială. Pe lângă aceasta, există reducere la impozit pentru pământ și, putem spune, o reducere pentru achitarea gazelor. Anterior parohiile achitau plata pentru gaze ca persoane juridice conform unui tarif majorat, dar de la un timp încoace plătesc ca și gospodării particulare, însă totuna suma e mare, ținând cont de dimensiunile încăperii încălzite. Situația nu este așa cum se scria: „Doar nu plătiți nimic, doar sunteți eliberați de impozite!” Și, bineînțeles, Biserică achită fără niciun fel de înlesniri impozitele și defalcările în contul social și în cel al pensiilor.
Și asta e tot?
Cea mai mare parte a bugetului Bisericii este direcționat pentru întreținerea seminariilor și a colegiilor de teologie. Parohiile din sate nu viețuiesc – supraviețuiesc din greu. Parohiile din orașe ajung la un debit financiar în minus în perioada de vară: există și încearcă se restaureze câte ceva din contul banilor pe care au putut să le agonisească în perioada de iarnă. În schimb, din minus puțin se apropie de „zero” bisericile din sate datorită jertfei locuitorilor de la vilele de vară. Cred că bugetul unei eparhii poate fi comparat cu bugetul unei firme de proporții medii din Reazan sau al unei uzine nu prea mari. Dar care uzină e fără un „venit net”, necesar pentru dezvoltare. Eparhia pur și simplu nu este în stare să construiască de sine stătător măcar o biserică de proporții mici.
Din aceste considerente, dacă din nou vor începe prigoanele asupra creștinismului ortodox, nu va mai fi nevoie de a închide în mod forțat locașurile sfinte. Este suficient de a introduce impozitul pe venit de la comercializarea lumânărilor și marea majoritate a parohiilor din sate și două treimi din parohiile orășenești vor fi devastate totalmente, iar patrimoniul lor va fi arestat de executorii judecătorești pentru datorii.
Iar „popii” merg cu Mercedes-uri?
Deseori sunt puse întrebări cu referire la salariul preoților. Da, preoții din orașe primesc un salariu bun – de exemplu, în orașul nostru el este de 30-45 mii de ruble. În sate, bineînțeles, salariile sunt cu mult mai mici. De altfel, dacă e să ținem cont că în rândul clericilor există un număr considerabil de persoane care au mulți copii, capul familiei fiind principalul sau unicul susținător financiar al familiei – acestea sunt cifre mici.
Da, se mai întâmplă istorii minunate despre faptul cum vreun businessman bun la inimă i-a dăruit unui preot un automobil sau o călătorie pentru odihnă la mare. Dar e important să înțelegem că aceste istorioare își trag obârșia mai degrabă de la buna intenție a vreunui mecenat care cunoaște situația din interior decât de la faptul că un preot își poate permite pentru sine și pentru familia sa numeroasă toate acestea.
De altfel, așa mecenați sunt extrem de puțini în orașul nostru. Ei pot fi numărați pe degetele unei mâini. În Rusia contemporană businessul încă nu este obișnuit să se ocupe de binefaceri.
De ce vorbiți întruna despre bani?
Da, toate acestea sunt latura materială a vieții. Iar acum să vorbim puțin despre „lirică”… Despre faptul la ce se gândesc oamenii – este părerea mea subiectivă în acest caz.
Mai înainte chiar mă bucuram când erau înaintate pretențiile de tipul celor menționate mai sus. Fiindcă, de cele mai dese ori, aceste supoziții nu sunt anticlericale, mai degrabă invers. Un om obișnuit care are pretenții vorbește deseori nu despre faptul că Biserica ca instituție este netrebuincioasă, ci, invers, că ea este necesară. Dar trebuie să fie „sfântă” în sensul în care însuși criticul o vede. Sfințenia în înțelegerea lui este identică cu sărăcia, deși Domnul laudă nu însăși sărăcia, dar capacitatea de a nu te lega de bunurile pământești. Sunt lucruri diferite.
Pe lângă aceasta, dacă o astfel de persoană se va ciocni de „popi” reali și de economia bisericească – după aceasta își va aduce aminte cu un zâmbet amar și sfios de fanteziile lui utopice la tema „bogățiile imense ale popilor” și „cum trebuie să funcționeze corect Biserica lor”. Cehov are, de altfel, o povestire extrem de interesantă despre aceasta. Se numește „Coșmarul”. O recomand pentru lecturare.
Cu privire la idealismul sănătos
În cel mai bun caz la baza pretențiilor se află un idealism sănătos. El constă în faptul că cel ce critică prețurile pentru serviciile bisericești singur este în viața sa un dezinteresat material și absolut totul face pe gratis, mulțumindu-se cu o soldă simbolică. Aici nu exagerez. Astfel de oameni există cu adevărat și ei sunt suficient de mulți. Doar a lor critică (și numai a lor) pare a fi la locul ei și justificată din punct de vedere moral. În ce constă însă greșeala lor – voi menționa mai jos.
În cel mai rău caz este vorba despre o ideologie de consum care a pătruns și în domeniul religios. Din punctul de vedere al consumatorului, Biserica nu este o școală în care noi ne pregătim de veșnicie, nu este un spital duhovnicesc și nu este un izvor al Tainelor harice bisericești, prin intermediul cărora noi, cei de pe pământ, putem fi părtași la Împărăția Cerurilor… Este pur și simplu un domeniu „al deservirii duhovnicești”. Și de dorit să fie nu prea scumpă, calitativă și rapidă. Fără „convorbiri” netrebuincioase înainte de botez și fără o pregătire complexă pentru mărturisire și Împărtășanie…
Cu privire la „deservirea duhovnicească”
Am fost martorul unei scene oribile în timpul postului trecut. În biserică la finele slujbei a intrat o femeie și nu a putut împărtăși copilul, deoarece el se rupea din brațe și se speria de anturajul necunoscut și nou pentru el. Preotul ce slujea – o persoană calmă și adecvată – a rugat-o pe mamă să mai stea împreună cu copilul nu departe de Potir ca micuțul să vadă cum se împărtășesc alții, să se obișnuiască și să nu se teamă.
Dar și a doua încercare de a-l aduce pe copil la Potir nu s-a soldat cu succes, băiețelul se rupea din brațe și nu a putut fi împărtășit. Preotul a procedat pașnic și în conformitate cu instrucțiunea, deoarece încercarea de a-l impune pe copil cu forța să se împărtășească, ar fi o traumă psihologică serioasă pentru el. Chiar și Potirul cu Împărtășanie îl poate răsturna cu piciorușul…
Reacția mamei a fost uluitoare: rămânând câteva minute în expectativă, ea a zbughit-o pe neașteptate pe amvon, mai că nu a intrat prin ușile Împărătești în altar (întâmplător a oprit-o din drum paracliserul care ieșea să mute sfeșnicul) și s-a apucat să strige la preot că el este „dator să îl împărtășească pe fiul ei”, doar ea „a stat în picioare o slujbă atât de îndelungată”. Apoi a ieșit în fugă din biserică strigând în gura mare că nu se va mai întoarce niciodată în „acea biserică”, apoi iarăși a intrat în fugă, ciocănind cu tocurile pantofilor și s-a apucat să strige lângă cor: „Cum îl cheamă pe acest popă? Mă voi plânge unde trebuie pe el!”
O doamnă tânără, bine îmbrăcată și așa se poartă într-o biserică plină de lume… Ce este aceasta dacă nu un fel de consumerism, înmulțit pe o educație proastă? Eu nu am slujit în acea zi, mă rugam în altar – și nici nu am reușit să vorbesc cu ea la temă. Totul s-a întâmplat rapid și neadecvat.
De asemenea, nu voi putea uita cum odată, alături de biserică, m-a oprit un bărbat în stare de ebrietate și s-a apucat să se jeluie că toate încercările lui de a discuta cu vreun preot nu au avut succes, nimeni nu dorea să îl asculte… La întrebarea mea dacă în stare trează el încearcă să comunice cu preoții, el a răspuns mirat: „Dar de ce am nevoie să vorbesc cu voi fiind treaz? Mie îmi place să comunic când sunt băut…”
Și un idealism nesănătos…
Însă ideologia de consum nu este cea mai rea cu putință. M-am gândit timp îndelungat ce noțiune să inventez ca să numesc încă o patologie spiritual-psihologică și în sfârșit am găsit: cel mai rău ce poate fi în asemenea situație este un „idealism nesănătos”.
Un „idealism sănătos” este când omul este bun, dar care își cunoaște prost firea sa rănită, crede că în orice situație se va comporta ca un cavaler nobil și fără de frică. Este curajos, neiubitor de bogăție și altruist până la refuz, care emană în permanență iubire chiar și atunci când mama îl roagă să nu mai stea cu ochii în telefonul mobil sau soția îi aduce aminte a zecea oară că trebuie să bată un cui.
„Dacă eu, dar nu acest preot gras și bâlbâit la rostirea predicilor, aș fi parohul bisericii, în acest caz parohia noastră ar fi repetat cu siguranță istoria apariției Lavrei «Sfânta Treime» a cuviosului Serghie. Și pe locul bisericuței vechi din sat demult s-ar fi perindat mulțime de oameni din întinsurile Patriei noastre nemărginite pentru a-l proslăvi neîncetat pe Creator…” – visează un idealist obișnuit.
Pe când un „idealist nesănătos” nu visează ca el singur să devină cuviosul Serghie de Radonej, dar ca parohul parohiei din cartierul său să fie un sfânt… El în permanență și în mod conștient îi pune lui Dumnezeu condiții pentru a veni la biserică. Deși el nu va veni niciodată la biserică, indiferent de circumstanțele ce se vor crea.
Un „idealism nesănătos” este o stupiditate, multiplicată pe o trufie nemărginită.
Care ar fi exemplele?
În principiile unui idealism nesănătos începutul și sfârșitul pot varia la infinit. De pildă: „Aș merge mai des la această biserică și ea s-ar fi învrednicit de un respect mai mare din partea mea dacă la ei:
– totul ar fi pe gratis, rapid și extrem de simplu (deși a vizita biserica, a te împărtăși, a te mărturisi și pur și simplu a discuta cu preotul este total gratuit – nimeni nu te va impune să cumperi o lumânare sau să lași un ban în lădița milei);
– patriarhul și popii lor ar umbla în zdrențe și în sandale pe picior gol;
– s-ar deplasa prin oraș cu ajutorul vreunui automobil deteriorat de marca Jiguli („Iisus al vostru doar era sărac”);
– mi-ar zâmbi cu un zâmbet hollyvoodian (recent un domn îmbrăcat solid mi-a făcut observație cu deplină seriozitate: „De ce nu îmi zâmbiți”);
– ar discuta cu mine timp îndelungat, ascultându-mi plângerile pe viața mea și pe apropiații mei (acum câteva zile un oarecare comentator așa și a spus că sarcina de bază a unui preot este să fie un psiholog gratuit, la care ai putea veni și descărca sufletul);
– mi-ar oferi bani pentru a mă drege după beție (nu este o glumă, odată o doamnă solidă a venit la mine și mi-a făcut mult timp observație pentru faptul că paza interzice oamenilor în stare de ebrietate să cerșească în fața sfântului locaș)…”
Cum să procedăm?
Lista cu cerințe despre faptul „cum trebuie să fie la ei totul pe adevăratelea” o putem continua la nesfârșit. Dar cum e conform Bibliei? Conform Bibliei într-adevăr nu trebuie să fie listă de prețuri. Dar trebuie să fie „zeciuiala” poruncită de Dumnezeu.
Vă imaginați? 10 % din toate veniturile, din toată roada etc. În Testamentul Nou există zeci de citate, conform cărora comunitatea credincioșilor trebuie să întrețină clerul; or, „cei ce slujesc altarului au parte de la altar” (1 Cor. 9:13)…
Însă noi nu cerem de la membrii comunității zeciuială. Ar fi prea cheltuitor și nemilostiv față de enoriașii contemporani care și așa achită cu mult mai multe impozite decât în vechime, când nu exista actualul „stat social”.
De aceea a rămas această listă de prețuri. Pe care nimeni din voi nu este obligat să o urmeze. Noi vom săvârși botezul și parastasul gratuit – dacă nu aveți mijloace. Doar trebuie să vă adresați pentru aceasta în prealabil, comparând în mod onest propria stare cu situația preotului care vă slujește – de pildă, a unui preot de la sat care are nouă copii și datoriile bisericii pentru consumul gazelor livrate.
Preotul Dimitrii Fetisov
Sursa: Portal-logos.ru