Răspunsul mitropolitului Antonie de Suroj:
Biserica refuză să săvârșească slujba de înmormântare pentru sinucigași. Căci rânduiala înmormântării presupune o întreagă lucrare de rugăciune. Nu se poate rosti pur și simplu: „Doamne, omul acesta a greșit, dar până la sfârșit a nădăjduit în Tine”, când el, de fapt, nu a nădăjduit. Nu se poate spune: „Omul acesta a căzut, dar credința lui nu s-a clătinat niciodată”, fiindcă nu putem glumi nici cu Dumnezeu, nici cu sufletul celui adormit. Prin urmare, există o categorie de oameni care, din pricina alegerii lor, nu se încadrează în această rânduială liturgică.
Dar Biserica, din vechime, a învățat că dacă cineva și-a luat viața aflându-se într-o stare de tulburare sufletească, într-un „afect” ori o boală a minții, acest lucru trebuie – sau poate – să fie luat în considerare. Și cred că de cele mai multe ori trebuie să fie luat în considerare: eu personal am cunoscut un singur om care și-a curmat viața cu o aparentă răceală sufletească (deși și acolo e greu de spus dacă a fost cu adevărat lipsit de frică sau durere. Omul intrase în faliment și s-a înfricoșat de consecințele ce urmau). Însă există o măsură a groazei și a fricii care nu poate fi socotită drept luciditate. În cel mai rău caz, se ridică o serie de întrebări. Poate că ar trebui să existe rânduieli liturgice pentru astfel de situații încă neprevăzute în tipicul Bisericii.
În cele din urmă, este și o întrebare personală. Fiecare membru al Bisericii are dreptul la milostivire personală. În conștiința ortodoxă există acest adevăr: ceea ce nu face Biserica în mod sobornicesc, cu „B” mare, poate uneori săvârși un membru al ei, cu inimă înfrântă și smerită. Desigur, nu vorbesc despre a călca hotarele sau dogmele ce țin de ființa Bisericii. Dar în viețile sfinților există o istorisire: un preot obișnuia să se roage pentru cei care s-au sinucis, iar episcopul său i-a poruncit să înceteze. Atunci episcopului i s-a arătat o vedenie de noapte: mulțimi de oameni îi strigau că este chinuitorul lor. Iar când i-a întrebat: „Dar ce v-am făcut eu vouă?”, i-au răspuns: „Era cineva care se ruga pentru noi, și ori de câte ori se ruga și săvârșea Liturghia pentru noi, simțeam ușurare. Iar tu ne-ai lipsit de aceasta.”
La nivelul întregii Biserici, aceasta nu schimbă rânduiala. Dar în planul unei sensibilități personale, al unei iubiri lucrătoare, schimbă ceva. Am fost vreme de mulți ani în parohia unui preot care, cu binecuvântarea episcopului nostru, adăuga în cadrul Liturghiei câteva cereri, printre care se ruga și pentru cei care „în nebunia inimii și în întunecarea minții și-au ridicat mâna asupra lor înșiși”. Și noi, credincioșii, ne-am rugat astfel zeci de ani.
Această formulare, rostită din gura lui, nu era mincinoasă, ci curată, dreaptă, și cuprindea o mare întindere de suflete – căci despre cine putem spune cu certitudine că n-a fost tulburat la minte sau rănit în inimă? Am vorbit cu dânsul despre aceasta, căci simțeam la rândul meu o adâncă compasiune, și ne bucuram amândoi că aceste cuvinte ne dădeau dreptul de a ne ruga pentru toți, fără a spune însă mai mult decât poate conștiința liturgică să îngăduie.