„Dar acesta este ceasul vostru și stăpânirea întunericului” (Lc. 22:53), a spus Hristos călăilor Săi. La judecată El de asemenea a tăcut. Nu mai era niciun sens de vorbit. Nu mai era necesitate să mai demonstreze ceva, să convingă, să apeleze la conștiința lor, la fapte. Pentru ce? Puterea de vârf deja a adoptat hotărârea cu mult timp înainte de arestarea lui Iisus. Noi astăzi știm prea bine cum și cu ce scop a fost clevetit Domnul. Însă atunci mulțimea care striga: „Răstignește-L! Răstignește-L!” era convinsă de propria dreptate.
Această convingere se baza, în primul rând, pe faptul că dacă conducerea așa consideră, înseamnă că așa și este. Iar în al doilea rând, din motivul unei uri ce venea din subconștient, stihinice, devenite deja tradițională față de tot ce este curat și sfânt și care diferă de murdăria oamenilor.
Ei nu puteau recunoaște deschis: „Noi Te urâm și îți dorim moartea doar pentru faptul că ești altfel. Tu nu ești așa precum noi, nu înveți ceea ce trebuie, nu trăiești cum trebuie, nu justifici patimile noastre, nu încurajezi păcatele noastre”, altminteri ar fi însemnat că se demască pe ei înșiși. Pentru a da o apreciere la tot ce se petrece în sufletul oamenilor, ar trebuie să funcționeze un anumit centru de evaluare din interiorul lor. Dar dacă acest centru a fost deja distrus de întreaga viață trăită în păcat, atunci apreciatorul evenimentelor săvârșite devine modul de viață al celorlalți.
Mulțimea sare și îi strigă lui Pilat: „Răstignește-L!” – și eu cu dânșii. Cu toții repetă strigătele: „Sângele Lui pe noi și pe copiii noștri!” – și eu împreună cu ei.
Toate acestea s-au întâmplat nu o singură dată în istoria omenirii. Cu puțin timp în urmă erau afișate pretutindeni pancartele „Popii ajută capitaliștilor și împiedică să trăiască clasa muncitoare”, „Lupta cu religia este lupta pentru socialism”, „Împărăția bisericii – împărăția lanțurilor”.
Însă satana a tras concluzii corecte din istoriile precedente și și-a corectat greșelile. Există în om un anumit simț religios, un organ care e cu neputință să fie adus la tăcere de propaganda ateistă. Este o anumită antenă în sufletul omului care va căuta „ceva înălțător” în pofida la toate vorbele spuse. Ea se va orienta la prima undă pe care o va capta.
Toate acestea se pot observa din cele întâmplate în anii 90 ai secolului trecut, când foștilor ateiști li s-a permis să devină credincioși. Ei au început să-și orienteze receptoarele la ceva divin, astfel că în țară s-a produs un avânt religios. Altcineva, fără a se îndepărta de ecranele televizoarelor, s-a orientat la Ciumak și Kașpirovski. Cineva a cumpărat la piața de cărți edițiile Elenei Blavatskaia și ale ioga Ramacearaki. Cuiva i s-a băgat în mâini, undeva lângă magazinul universal, o culegere de cărți „Bhagavatghita” în tâlcuirea lui Bhactivedanta Svami Prabhupada.
Omul are necesitatea de a crede. De aceea este ineficace a conduce mulțimea de oameni în infern pe un drum orizontal ateist, cub conducerea fermă a partidului. E mai bine să le trasezi drumul în iad pe verticala ce duce în jos, însă în așa fel ca oamenii nici să nu se priceapă unde sunt duși. Cel mai bine e să le lași atributele religioase obișnuite, ritualurile și tradițiile, însă în calitate de punct de orientare – de înlocuit pe Dumnezeu cu alte idei, lozinci care să fie foarte pământești. Așa ca să nu se priceapă nimeni.
Iar acei care vor spune în voce tare că regele este de fapt gol și suntem purtați în direcție incorectă, vor fi declarați neîntârziat dușmani a tot ce este „sfânt și scump”.
De fapt, deja primii creștini erau învinuiți de ateism, deoarece nu venerau pe zeii locali. Doar pentru aceasta ei urmau să fie condamnați la moarte. Iar prostimea era convinsă că creștinii erau canibali ce omoară pruncii nou născuți și le beau sângele. Astfel că nu putea exista niciun fel de milă față de ei.
Se putea ceva de explicat mulțimii de oameni supuși propagandei, mulțimii care cerea sânge? Se putea de așteptat vreo dreptate de la justiția și conducătorii care doreau cu orice preț să placă mulțimii? Nu, ei deja au decis totul cu mult timp înainte de a trimite călăii la Hristos. „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (In. 15:20) – este formula universală a vieții pentru toți adepții lui Hristos până la sfârșitul veacurilor. Prigoanele sunt normă în viața Bisericii, dar dacă nu sunt, e motiv să cădem pe gânduri – oare suntem cu adevărat ai lui Hristos?
Mântuitorul a spus doar o singură frază în legătură cu prigonitorii Săi: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.” (Lc. 23:34). Ea a fost repetată și de primul mucenic Ștefan, iar după el – de milioane de alți mucenici care au fost uciși pentru faptul că au mers pe urmele Mântuitorului lor.
Iar referitor la învinuiri, Hristos tăcea și nu se justifica. Când nu este sens a vorbi, tăcerea este mai bună decât orice cuvinte. Este ultima armă a noastră. Însă a o mânui necesită o mare artă.
Tăcerea creștinilor nu este de natură exterioară, ea se află în profunzimea interioară. Tăcerea cuvintelor nu poate fi biruită nici de mii de cuvinte. Tăcerea minții, întărită în Hristos, nu poate fi biruită de niciun gând de păcat. Gradul suprem al tăcerii este tăcerea sfințită în care se face rugăciunea fără cuvinte și imagini. „Tăcerea nemărginită este totul. Este slăvirea lui Dumnezeu permanentă” (cuviosul Porfirie Kavsokalivitul). Tăcerea este începutul fericirii nețărmuite, al bucuriei, dragostei și înțelepciunii. Este ceea ce sfinții părinți numesc „isihie”.
Cât de departe se află de toate acestea mulțimea strigătoare care e gata să răstignească, să distrugă, să ucidă, să tortureze, să strice doar din motivul că așa cere justiția infernului, născocită de „sfântul sinod”. Poate oare inima otrăvită de răutate și ură să simtă o boare cât de mică a liniștei, păcii și a calmului nepământesc?
Doar acești oameni cu fețele întunecate, schimonosite, au trăit cândva în împărăția benefică a copilăriei pure. Cândva chiar se puteau bucura de lumina lui Dumnezeu, se puteau mira de frumusețea cerului nemărginit, puteau vedea în lume reflectarea luminilor împărăției cerești. Dar acestea au fost cu mult timp în urmă, când bucuria îi mai iubea pe ei. Apoi așa s-a întâmplat că diavolul le-a legat mâinile, i-a legat la ochi și i-a făcut slugile sale. Însă putem să îi urâm pentru aceasta? Oare acești oameni mai merită ceva decât milă profundă? Căci nu vor mai avea ocazia să mai viețuiască încă odată.
Pista de decolare cu lungimea unei vieți este doar una singură și doar o singură dată ni se oferă încercarea de a decola de pe ea spre Cer. Însă, spre regret, decolează doar unități, iar pe ceilalți la finele drumului îi așteaptă prăbușirea în cimitirul vieții, trăite în zadar.
Diavolul are o singură armă pe care o folosește cu succes pe parcursul întregii vieți a omenirii – este imaginația și închipuirea gândului nostru. Cu ajutorul ei el ne pune obezi, pe ea este fondată puterea mass-media asupra omenirii.
Gândurile, ideile, cugetările, fanteziile, raționamentele, reflecțiile – sunt combustibilul pentru toate patimile noastre. Ele zidesc în sufletul nostru citadelele iadului și ne impun să viețuim în ele. Viața creștinului se construiește pe trei fundamente, indicate încă de apostolul Pavel: „Bucurați-vă pururea. Rugați-vă neîncetat. Dați mulțumire pentru toate.” (1 Tes. 5:16-18). Bucuriile noastre sunt stricate de gânduri. Ele otrăvesc nu doar viața noastră, dar și însăși mântuirea.
În spatele frumuseții lumii create se întrevede frumusețea netrecătoare a lumii de sus. Fără de Dumnezeu și de veșnicie orice frumuseți pământești sunt moarte. Fără de credință în Dumnezeu și dorința de a ne contopi cu lumina Sfintei Treimi, viața se transformă într-un drum tapițat de intenții bune, dar care duce în iad. Acela care nu s-a regăsit pe sine în această viață, niciodată nu va găsi în ea pe Dumnezeu. Însă pentru aceasta trebuie să învățăm să trăim nu cu trupul și mintea, dar cu duhul. În situații periculoase, de ispită, să nu avem încredere în propriile judecăți, dar să ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu.
Nicio situație nu apare întâmplător în viața noastră. Toate ne sunt trimise de Dumnezeu cu un singur scop – să ne apropie de mântuire. Dacă ni se pare că altfel stau lucrurile, înseamnă că mintea noastră vede totul incorect, este emoționată și derutată de gândurile rătăcitoare.
Nu există pentru noi pericole nici în prigoană, nici în detenție, nici în moartea trupului. Pericolul se ascunde în frică, sfială, temere, puțină credință – iată de ele trebuie să ne ferim. În nepătimirea duhului este ascunsă puterea liniștei harice care poate să se bizuie pe voința lui Dumnezeu în propria viață.
Viața este cea mai bună universitate, iar viața duhovnicească este cea mai bună teză de doctorat a maturității. Ea ne învață chiar în zgomotul lumii să deslușim vocea înceată a lui Dumnezeu. Însă o pot desluși doar acei care și-au curățit cu rugăciune mintea de la gândurile care îi dădeau ghes, iar inima – de la impresiile senzuale dăunătoare sufletului.
Duhul unui atare om simte vădit cum este legat ombilical cu Duhul lui Dumnezeu. Unicul loc unde sălășluiește harul lui Dumnezeu nu este mintea noastră, nu sunt gândurile noastre și cu atât mai mult nu e trupul nostru, ci inima duhovnicească, inima cea ascunsă a omului. O astfel de inimă binecuvântată simte nu doar unitatea sa cu Dumnezeu, dar și unitatea sa cu toți oamenii. Și doar ei i s-a dat de către Creator un mare beneficiu – să se roage pentru toți oamenii și pentru întreaga lume, aflată în răutate.
Sursa: Spzh.news