Povestea a început acum aproape șase luni, când câțiva oameni cu profesii, experiențe și, probabil, convingeri diferite s-au întrebat dacă nu cumva ar putea face împreună ceva folositor pentru Moldova. Au urmat discuții, întâlniri, contradicții, căutarea unui numitor comun. În cele din urmă, ideea a căpătat o formă organizatorică: Congresul Mondial al Moldovenilor, înregistrat oficial la 20 octombrie 2026.
Să mai organizăm un congres? Tocmai asta ne lipsea!
Am tot acumulat partide, parlamente, guverne, președinți și foști președinți, experți, analiști și câte un salvator al națiunii la fiecare colț de Facebook. Toți știu pe ce parte trebuie întoarsă Moldova, cum trebuie luată de cap și târâtă în direcția cuvenită. Unii vor s-o ducă în Europa, alții spre Rusia, alții în România. Mai sunt și cei care ar prefera s-o lase acolo unde este, numai să nu fie obligați să aleagă zilnic între Est și Vest. Un lucru îi unește aproape pe toți: convingerea neclintită că ceilalți sunt de vină.
În asemenea împrejurări, ideea unui Congres Mondial al Moldovenilor poate părea încă o glumă politică de prost gust. Recunosc, aș fi privit-o și eu cu suspiciune dacă mi-ar fi fost prezentată drept o nouă organizație chemată să salveze poporul. Numai că problema noastră nu este lipsa salvatorilor. Dimpotrivă, avem atâția, încât abia mai încape țara de ei. Problema este că, în timp ce fiecare ne salvează în felul lui, riscăm să pierdem tocmai ceea ce pretindem că apărăm: Moldova.
Am ajuns să discutăm despre țara noastră ca despre o moștenire aflată în litigiu, ca niște copii lipsiți de scrupule, înverșunați să obțină o parte cât mai mare din casa bătrânească a părinților. Cine are dreptul la istoria Moldovei? La numele ei? La limba ei? Cine este îndreptățit să vorbească în numele ei și, mai ales, cine are dreptul să-i hotărască viitorul?
În aceste dispute, cetățeanului obișnuit i s-a rezervat un rol modest: cel de alegător. O dată la câțiva ani este chemat să decidă soarta țării, după care i se explică de ce a votat bine sau prost. Între alegeri, are libertatea să urmărească spectacolul. Biletul îl achită din propriul buzunar.
Între timp, Moldova se golește de moldoveni.
Copiii noștri cresc în Italia, Franța, Germania sau Canada. Părinții îmbătrânesc acasă. Familiile se întâlnesc pe ecranul telefonului. Satele pierd locuitori, orașele pierd oameni care ar fi putut zidi ceva aici. Nu trebuie să fii mare geopolitician ca să înțelegi ce se întâmplă. Ajunge să mergi pe ulița unui sat și să numeri porțile blocate. Noi însă continuăm să ne certăm cu o energie care, folosită la muncă, ar fi schimbat demult fața țării. Despre limbă. Despre istorie. Despre identitate. Despre cine suntem și cine ar trebui să fim.
Nu propun să renunțăm la aceste discuții. Nici n-ar fi posibil. Fiecare are dreptul la convingerile sale, inclusiv la cele care mie îmi par greșite. Dar poate ar trebui să acceptăm un adevăr elementar: dreptul de a gândi diferit nu ne obligă să trăim ca dușmani. Putem avea opinii diferite despre trecut și viitor. Putem vota partide diferite. Putem privi lumea dinspre Chișinău, Comrat, Tiraspol, București, Moscova sau Bruxelles. Dar dacă Republica Moldova este țara în care trăim ori țara din care am plecat, există întrebări de care nu ne putem despărți. Cum o păstrăm? Cum o facem bună de locuit? Cum îi convingem pe copiii noștri că merită să-și lege viitorul de ea?
Și, poate, cea mai incomodă întrebare: ce suntem dispuși să facem noi înșine, fără să așteptăm ca alții să ne rezolve problemele?
Din asemenea întrebări s-a născut inițiativa Primului Congres Mondial al Moldovenilor.
Povestea a început acum aproape șase luni, când câțiva oameni cu profesii, experiențe și, probabil, convingeri diferite s-au întrebat dacă nu cumva ar putea face împreună ceva folositor pentru Moldova. Au urmat discuții, întâlniri, contradicții, căutarea unui numitor comun. În cele din urmă, ideea a căpătat o formă organizatorică: Congresul Mondial al Moldovenilor, înregistrat oficial la 20 octombrie 2026.
Nu fiindcă am fi descoperit adevărul suprem despre Moldova. Nici pentru a întemeia un partid, o tribună împotriva cuiva sau încă un club în care patrioții își acordă reciproc diplome de patriotism. Ci pentru că moldovenii au nevoie de un loc unde să poată discuta despre interesele lor comune fără să fie supuși, la intrare, unui examen de corectitudine politică sau identitară. Iar această discuție nu poate rămâne între hotarele țării.
Moldovenii din diaspora nu sunt doar niște cifre în statisticile remitențelor. Sunt oameni care au cunoscut alte societăți, alte instituții, alte reguli de muncă și de viață. Au dobândit experiență, competențe, relații. Mulți nu și-au pierdut legătura cu Moldova, deși Moldova, uneori, pare să-și amintească de ei doar în ajunul alegerilor sau când numără banii trimiși acasă. Ar fi timpul să-i privim nu doar ca pe o sursă de venituri și voturi, ci ca pe o parte vie a societății noastre. Congresul ar trebui să le ofere posibilitatea de a participa la o discuție serioasă despre viitorul țării.
În satele noastre, la răscruce de drumuri, se găseau odinioară și se mai găsesc și astăzi fântâni. Oamenii veneau din direcții diferite, beau apă, schimbau o vorbă și își vedeau de drum. Poate că și Congresul Mondial al Moldovenilor ar putea fi o încercare de a ne întâlni din nou la aceeași fântână. Nu pentru a porni cu toții în aceeași direcție, ci pentru a avea grijă împreună ca fântâna să nu sece.
Dar să nu ne îmbătăm cu apă rece.
Un congres nu repară drumuri, nu construiește fabrici și nu aduce oamenii acasă prin simpla adoptare a unei rezoluții. Nu rezolvă prin vot disputele identitare și nici nu împacă, într-o singură zi, tabere care se suspectează reciproc de decenii. Dacă totul se va reduce la discursuri despre dragostea de patrie, fotografii de grup și aplauze, vom mai avea un eveniment solemn. Moldova a supraviețuit multor asemenea evenimente, fără să se aleagă cu mare lucru de pe urma lor.
De aceea, întrebarea nu este câți oameni vor veni la congres, ci ce anume va rămâne după plecarea lor.
Vom putea iniția proiecte comune? Vom construi punți reale între cei de acasă și cei plecați? Vom reuși să discutăm despre economie, educație, demografie, dezvoltare și securitate fără să transformăm fiecare subiect într-o nouă bătălie pentru monopolul asupra adevărului?
Nu știu dacă vom reuși. Cine promite astăzi asemenea lucruri cu certitudine fie nu înțelege dificultățile, fie se pregătește de alegeri. Știu însă că alternativa – să continuăm să ne certăm, să plecăm și să așteptăm – nu mai poate fi numită nici măcar speranță.
Congresul Mondial al Moldovenilor este o încercare de a începe această discuție. Nu în numele tuturor moldovenilor, fiindcă nimeni nu ne-a încredințat un asemenea mandat. Ci împreună cu cei care cred că Moldova merită o soartă mai bună decât aceea de obiect al disputelor dintre politicieni și al negocierilor dintre puteri.
Avem nevoie și de cei care sunt de acord cu noi, și de cei care ne vor contrazice. Cu o singură condiție: să admitem că Moldova nu este proprietatea exclusivă a nici unei tabere. Putem gândi diferit. Dar trebuie să învățăm să păstrăm împreună Moldova. Altfel, într-o bună zi, s-ar putea să descoperim că am câștigat toate disputele despre țară. Numai că țara, între timp, a dispărut din discuție.
Valeriu Reniță