Există în viața fiecărui om un loc pe care timpul nu-l poate șterge din inimă: satul natal. Acolo unde am făcut primii pași, unde am rostit primele cuvinte, unde am alergat desculți prin iarbă, am ascultat cântecul păsărilor și am privit cerul cu ochii copilăriei. Acolo au rămas părinții, bunicii, casa părintească, fântâna de la poartă, pomii din grădină și ulițele care ne cunosc pașii.
Dar viața ne poartă adesea departe de aceste locuri dragi. Unii pleacă la oraș pentru studii și un trai mai bun, alții trec hotarele țării în căutarea unui loc de muncă, a unui salariu mai mare sau a unei vieți pe care satul nu le-o mai poate oferi. Pleacă tineri, cu speranțe și vise, convinși că într-o zi se vor întoarce. Însă anii trec, copiii cresc, responsabilitățile se înmulțesc, iar întoarcerea este amânată de la o sărbătoare la alta, de la un an la altul.
Când se întorc, de fapt, cei care au părăsit satul lor?
Unii se întorc de Paști, de Crăciun sau de hramul satului, când clopotele bisericii îi cheamă parcă pe toți cei plecați. Vin cu daruri pentru cei dragi, cu mașini încărcate și cu dorința de a revedea locurile copilăriei. Se opresc în fața casei părintești, privesc poarta, pomii și grădina, iar în suflet li se trezește o lume întreagă de amintiri. Alții se întorc atunci când părinții îmbătrânesc și au nevoie de ajutor. Atunci înțeleg că timpul nu a stat pe loc și că brațele care i-au cuprins când erau copii au nevoie acum de sprijinul lor. Din păcate, există și oameni care ajung prea târziu, când părinții nu-i mai pot întâmpina în prag, iar casa a rămas tăcută. Atunci dorul devine regret, iar lacrimile nu mai pot întoarce timpul.
Totuși, nu toți cei plecați uită de unde au pornit. Sunt oameni care, deși locuiesc departe, își păstrează satul în inimă. Trimit bani pentru repararea unei școli, ajută o familie nevoiașă, susțin biserica, contribuie la amenajarea unui izvor sau se implică în viața comunității. Astfel, ei demonstrează că poți fi departe cu trupul, dar aproape cu sufletul. În Republica Moldova există asemenea exemple de băștinași plecați care contribuie la dezvoltarea localităților de origine prin experiența și munca lor.
Dar satul natal nu este numai un punct pe hartă. Este o parte din identitatea noastră. În el se află rădăcinile familiei, limba pe care am învățat-o de la părinți, cântecele bătrânești, tradițiile, credința și mormintele celor care ne-au dat viață. Când ne întoarcem la baștină, ne întoarcem, într-un fel, și la noi înșine.
Mă întreb, uneori: ce se va întâmpla cu satele noastre dacă fiii și fiicele lor nu se vor mai întoarce? Cine va mai aprinde o lumânare în biserica satului? Cine va mai îngriji mormintele părinților? Cine va mai planta un pom în grădina părintească? Cine le va povesti copiilor despre oamenii care au trăit cândva acolo, despre izvorul de la marginea satului, despre pădurea copilăriei și despre frumusețea unei vieți simple, dar pline de rost?
Nu putem cere tuturor să se întoarcă definitiv. Fiecare om are dreptul să-și caute un trai mai bun și să-și construiască viitorul acolo unde găsește posibilități. Însă putem să-i îndemnăm să nu rupă legătura cu locul de unde au plecat. Să-și viziteze părinții cât încă îi pot îmbrățișa, să-și aducă nepoții la casa bunicilor, să păstreze limba, tradițiile și credința și să ofere satului măcar o parte din ceea ce au învățat în lume.
Când se întorc acasă cei care au părăsit satul lor?
Poate de sărbători, poate în vacanță, poate după zeci de ani. Dar cea mai frumoasă întoarcere este aceea care se petrece înainte de a fi prea târziu. Cât timp mai există o mamă care așteaptă la poartă, un tată care privește drumul, o casă în care arde candela și un sat care încă își recunoaște fiii, întoarcerea are un sens profund.
Să nu așteptăm să ne cheme dorul după ce glasurile dragi au amuțit. Să nu așteptăm să se prăbușească o casă pentru a ne aminti că am avut cândva un cămin. Să nu așteptăm ca satul să rămână pustiu pentru a înțelege cât de mult înseamnă oamenii lui.
Întoarceți-vă acasă, oameni dragi, cât încă mai aveți la cine bate în poartă! Întoarceți-vă nu doar cu daruri, ci și cu timp, cu dragoste, cu răbdare și cu recunoștință. Iar dacă nu puteți reveni pentru totdeauna, reveniți măcar atât cât să nu vă pierdeți rădăcinile.
Fiindcă omul poate cuceri lumea întreagă, poate strânge averi și poate locui în cele mai frumoase orașe, dar există o comoară pe care nu o poate cumpăra: bucuria de a se întoarce acolo unde a fost cândva copil și unde cineva îl așteaptă cu inima deschisă.
Iar dacă într-o zi nu ne va mai aștepta nimeni în prag, să ne întoarcem măcar pentru a ne pleca fruntea în fața părinților, pentru a săruta pământul copilăriei și pentru a mulțumi lui Dumnezeu că am avut un loc pe lume pe care l-am putut numi, cu toată dragostea, ACASĂ.
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md