Pe 18 martie, în cadrul ședinței ordinare a Clubului de istorie și literatură „Rusia-Moldova: oameni, evenimente, fapte”, un proiect comun al Comunității ruse din Republica Moldova și al Casei Ruse din Chișinău, o prelegere la această temă a fost prezentată de Victor Josu, publicist, politolog, redactor-șef al portalului jurnaliștilor și bloggerilor ortodocși din Moldova ”Tradiția”. Publicăm mai jos tezele principale ale prelegerii.
1.De ce în cazul dat despre tradiție se vorbește la numărul singular? Pentru că atunci când se vorbește despre tradițiile moldovenești la numărul plural e vorba de obicei de etnografie, folclor, cântece populare, covoare etc. Și acestea fac parte din tradiție, dar noțiunea ca atare e mai vastă.
Tradiția la numărul singular – care în traducere din latină înseamnă literalmente „predare, transmitere”, este ceea ce asigură legătura dintre generații, păstrează și le transmite oamenilor o experiență spirituală și culturală valoroasă.
Anume în tradiție, care fixează experiența generațiilor premergătoare, își are rădăcinile modul de viață al poporului. Nu sunt doar stereotipurile comportamentale, ci și spațiul duhovnicesc în care se constituie cultura poporului. De aceea se poate spune că tradiția este totalitatea cunoștințelor și obiceiurilor ce sunt transmise din generație în generație.
Vorbind despre tradiția moldovenească la numărul singular o definim în primul rând ca pe o tradiție creștină ortodoxă. Anume Ortodoxia a format de secole existența poporului moldovenesc, i-a cultivat cele mai bune calități morale. Conținutul tradiției era determinat de credința creștină.
Credința forma și morala creștină – noțiunile de bine și rău, de ceea ce se permite să se facă și cum trebuie să se procedeze și de ceea ce nu se permite să se facă. De secole Biserica oferea răspunsul la întrebarea ce e bine și ce e rău.
Ortodoxia a format codul cultural al moldovenilor, le-a determinat concepția despre lume, perceperea de către ei a lumii înconjurătoare.
În prezent multora le place să-l invoce pe domnitorul Ștefan cel Mare – vorbesc despre „epoca de aur” a istoriei Moldovei, despre bătăliile pe care le-a purtat, despre mâna forte cu care cârmuia țara, dar pentru Ștefan pe primul loc se afla Dumnezeu, Iisus Hristos. Era un om profund credincios, în triada slujirii lui – slujirea lui Dumnezeu, slujirea țării, slujirea poporului – pe primul loc se afla Dumnezeu. De aici și numărul mare de mănăstiri și biserici pe care le-a ctitorit. Datorită credinței față de Hristos a lui Ștefan îl cinstim ca pe Sfântul Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare.
În Moldova medievală Biserica se întrețesea organic cu treburile statului. Când domnitorul pleca din cetatea de scaun – la război sau cu o misiune politică de pace – îl lăsa de regulă în locul său pe mitropolit. Aceasta a fost mult timp tradiția politică moldovenească. Putem vorbi, cu o serie de nuanțe, despre existența în Țara Moldovei a așa-zisei simfonii ortodoxe între stat și Biserică. Așa a fost înainte de începutul epocii fanariote.
Nu se poate vorbi nici pe departe că în timpul domniei tuturor voievozilor moldoveni exista o prosperitate social-economică. Situația materială a oamenilor de rând, care erau în cea mai mare parte țărani, a fost grea în toate timpurile. Dar îi salva credința. Fiecare creștin știa: oricâte încercări ai avea de înfruntat în această viață vremelnică, crede și străduiește-te să urmezi poruncile Domnului și în viața veșnică de apoi te așteaptă mântuirea.
Apropo, chiar și pe vremea lui Ștefan cel Mare principatul nu era în totalitate suveran, moldovenii aveau raporturi contractuale de vasalitate cu ungurii. Mitropolia Moldovei se afla în jurisdicția canonică a Patriarhiei de la Constantinopol.
Dar în toate timpurile tradiția rămânea ortodoxă. Inclusiv pentru că în pofida dependenței vasalice față de exterior – bunăoară, de Imperiul Otoman – se păstra suveranitatea internă. Țara era guvernată de un suveran ortodox, de un monarh ortodox.
2.Ruptura de tradiție este întotdeauna suportată dureros de orice popor. Vorbind despre tradiția moldovenească vom menționa că această ruptură pentru partea poporului care locuia pe teritoriul Moldovei din dreapta Prutului s-a produs în jumătatea a doua a secolului al XIX-lea.
După unirea din anul 1859 a Moldovei cu Valahia și constituirea statului România a început procesul de formare a națiunii române. (Vom menționa că istoriografia română oficială afirmă că românii au existat mai că chiar din primele secole de după Nașterea lui Hristos, dar pur și simplu în virtutea unui șir de cauze nu s-au unit, au trăit timp de secole în principate diferite; anume această versiune îi corespunde ideologiei românismului). Totuși locuitorii Moldovei istorice s-au considerat timp de secole moldoveni.
Pe atunci nu exista noțiunea de etnie, dar exista conștiința de sine la nivelul autodenumirii – suntem moldoveni. Și această autodenumire se transmitea din generație în generație, adică era o parte a tradiției moldovenești.
Și dacă în primul rând am vorbit despre tradiția moldovenească ca tradiție ortodoxă, în al doilea rând ea a avut întotdeauna și are și acum un, cum se zice în limbaj modern, aspect etnocultural.
Și atunci când moldovenilor de peste Prut au început, după constituirea statului român, să le insufle ideea că ei trebuie să se considere români, acest proces n-a mers nici pe departe strună. La Iași chiar s-a produs și o răscoală, despre care a scris amănunțit în cartea sa «Молдавское движение до и после образования Румынии (1821- 1866 гг.)» („Mișcarea moldovenească înainte de și după constituirea României (ani 1821- 1866)”) cunoscutul istoric rus, conaționalul nostru Vladislav Grosul.
Plus că, în paralel cu românizarea, dincolo de Prut a fost lansat și procesul de latinizare. Exemplul cel mai grăitor: în Țara Moldovei de-a lungul veacurilor era folosit scrisul chirilic – în gestiunea documentelor din cancelaria domnească, în cronici. Adică și alfabetul chirilic era o parte a tradiției moldovenești. Și atunci când în secolul al XIX-lea alfabetul chirilic a fost înlocuit cu cel latin, și această înlocuire a marcat unul dintre punctele ruperii de tradiție.
Ideile latinizării, renunțării la tradiția moldovenească nu vizau doar alfabetul și erau impuse în albia extinderii influenței Europei Occidentale asupra tânărului stat român. În anii 1860-1870 se discuta chiar și despre renunțarea la credința ortodoxă și trecerea la catolicism – chipurile astfel românii vor reuși să se adapteze mai repede în civilizația occidentală. Unul dintre adepți trecerii la catolicism era Mihail Kogălniceanu, care în anii 1863-1865 a fost șeful guvernului români, iar în prezent o stradă din Chișinău îi poartă numele. .
3.Alta a fost soarta istorică a moldovenilor din Basarabia. În prezent ideologilor românismului le place să vehiculeze tema divizării, după semnarea Tratatului de la București în 1812, a poporului moldovenesc în două părți, prezentând-o ca pe o tragedie. Dar este oare justificată abordarea ca atare a chestiunii? Se poate oare vorbi despre o „unitate a poporului” în timpul domniei de un secol, cu începere din 1711, a fanarioților? Este doar o speculație ruptă din contextul istoric.
În cazul dat – după ce râul Prut a devenit frontiera dintre Imperiul Rus și cel Otoman – e admisibil să se reflecteze cel mult despre posibilele probleme pentru comunicarea dintre oamenii legați între ei de legături de rudenie care locuiau în sate (deseori cu aceleași denumiri – de exemplu, Costuleni, Sculeni) de pe ambele maluri ale noii frontiere. Dar și despre acestea să se discute doar în plan ipotetic, deoarece în decursul întregului secol al XIX-lea, chiar și după întemeierea statului român, deplasarea oamenilor peste granița de pe Prut nu era însoțită de dificultățile care au apărut în anii 40 ai secolului al XX-lea.
Oricum, trecerea în 1812 a moldovenilor basarabeni sub stăpânirea țarului rus n-a perturbat modul de viață tradițional moldovenesc. Cu mult mai târziu au recunoscut-o chiar și unii politicieni români, bunăoară Onisifor Ghibu în cartea „De la Basarabia rusească la Basarabia românească”.
În anul 1813 prin hotărârea Sfântului Sinod Guvernamental al Bisericii Ortodoxe Ruse a fost instituită Eparhia Chișinăului și Hotinului, al cărei prim arhiereu titular a devenit mitropolitul Gavriil (Bănulescu-Bodoni). În prezent este canonizat, îl cinstim pe mitropolitul Gavriil ca Sfânt Ierarh, moaștele lui odihnesc la Mănăstirea Căpriana. Din acel an 1813 își începe istoria actuala Biserică Ortodoxă din Moldova care și-a marcat în anul 2013 bicentenarul.
În decursul celor o sută de ani de aflare a moldovenilor basarabeni în componența Imperiului Rus au existat diferite perioade – uneori era mai ușor, alteori mai greu – dar nu s-a produs ruptura cu tradiția. (Încă una dintre speculațiile din prezent pe tema istoriei – discuțiile despre politica de rusificare; întrebarea e: pentru ce ar fi avut nevoie funcționarii țariști să-i rusifice pe țăranii moldoveni care constituiau majoritatea populației moldovenești? Firește că e retorică).
Odată cu venirea în 1918 a românilor, inițial nimeni nu atenta la integritatea tradiției moldovenești. Prima tentativă de a distruge tradiția s-a produs după anul 1924, când la inițiativa Patriarhului român Miron (Cristea) Biserica Română a trecut la calendarul gregorian. Chiar și în regatul român introducerea noului calendar a stârnit dezbinare și proteste în rândul credincioșilor și al clerului. Iar cât privește Basarabia, aici schimbarea calendarului era sabotată fățiș de moldoveni, slujbele erau ținute în continuare conform calendarului iulian.
În chestiunea calendarului tradiția moldovenească s-a dovedit a fi mai puternică decât tentativele autorităților de a o schimba. .
Și în prezent majoritatea absolută a moldovenilor (rușilor, găgăuzilor, bulgarilor, ucrainenilor) sărbătorește Nașterea Domnului pe 7 ianuarie.
4.Etapa următoare – anii 1940, venirea puterii sovietice. În manualele contemporane de istorie a românilor această perioadă e colorată în exclusivitate cu tonalități negre, sumbre – represiuni, deportări. Totul conform îndrumarului metodic anglo-saxon comun elaborat pentru fostele republici sovietice. Nu are sens să discutăm în privința detaliilor, voi menționa doar că nici chiar în această chestiune actualii „istorici ai românilor” nu descoperă nimic nou – politica represiunilor și deportărilor a fost condamnată de statul sovietic însuși.
Ne interesează altceva – schimbările produse în această perioadă cu tradiția moldovenească.
4.1. S-a produs restaurarea tradiției statalității moldovenești. A fost o statalitate de alt tip și de altă formație (s-a întrerupt ca monarhie feudală – s-a restaurat ca republică socialistă). Mult timp această statalitate era tratată de moldoveni ca fiind ceva străin, chiar și după ce au apărut cadrele de conducere naționale. Dar este important de subliniat: fără ziua de 2 august 1940, când a fost instituită RSS Moldovenească n-ar fi fost posibilă cea de 27 august 1990 – n-ar fi apărut Republica Moldova cea independentă, recunoscută de comunitatea internațională anume între hotarele Moldovei sovietice.
4.2. S-au deschis ascensoarele sociale datorită cărora moldovenii au încetat să fie populație preponderent rurală. A început migrația în orașe, au început să apară specialiști moldoveni în diferite domenii. Anterior tradiția moldovenească se sprijinea pe modul de viață rural, odată cu migrarea în orașe modul de viață tradițional se schimba.
4.3. Apariția colhozurilor (față de care la început atitudinea moldovenilor era circumspectă) a permis ca statul să fie păstrat ca un mediu de viață și de reproducere tradițional al etniei moldovenești; de-a lungul multor secole moldovenii au trăit în sate și este important s-o subliniem anume în prezent, când dispariția satelor pune în pericol existența noastră ca comunitate etnică.
4.4. Trebuie să vorbim aparte despre influența ideologiei comuniste asupra tradiției moldovenești. Se știe că ea punea în prim-plan colectivismul – drepturile persoanei erau în plan secund. Să ne amintim de teza: mai întâi binele public, apoi cel personal.
Din morala creștină tradițională a fost împrumutat un șir de valori, dar totodată a fost înlăturată credința în Dumnezeu.
Să luăm, de exemplu, codul moral al constructorului comunismului:
= „Cine nu muncește, nu mănâncă” este un citat reformulat din apostolul Pavel: „Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce” (2 Tes. 3:10)
= „Ajutorul reciproc tovărășesc: unul pentru toți și toți pentru unul” – ne amintim de cuvintele lui Iisus Hristos din Evanghelia după Ioan (15:13): „Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi”.
= „Omul este pentru om prietene, tovarăș și frate” – postulatul creștin modificat, conform căruia toți oamenii sunt frați prin Tatăl ceresc comun și prin însușirile proprii ale firii lor.
= „Cinstea și onestitatea” – porunca a noua dată de Dumnezeu lui Moise: „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”.
= „Simplitatea și modestia în viața publică și personală” – are la bază asceza creștină ca drum spre dobândirea virtuților.
= „Respectul reciproc în familie, grija pentru educarea copiilor” – ne amintim de învățătura ortodoxă despre familie ca Biserică mică.
= „Intoleranța față de nedreptate, lene, necinste, carierism, lăcomie” – avem lista unui șir de păcate omenești, dar spre deosebire de ideologia comunistă orientată spre condamnarea păcatelor altora, creștinismul cultivă intoleranța față de ele în noi înșine, în fiecare dintre noi.
= În fine, „prietenia și fraternitatea dintre popoare, intoleranța față de ura națională” – vom cita din nou din apostolul Pavel: „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec, …fiindcă toți sunteți una în Hristos” (Gal. 3:28).
4.5. Anume în acest punct – în lupta împotriva credinței în Iisus Hristos – s-a și produs în secolul al ХХ-lea ruptura în interiorul tradiției moldovenești.
Noile autorități au ales calea renunțării hotărâte la moștenirea trecutului, anunțând că vor distruge până în temelie lumea veche și vor construi pe ruinele ei una nouă. Credința ortodoxă care a determinat de secole existența poporului moldovenesc, i-a cultivat cele mai bune calități morale, a fost respinsă, la fel cum a fost respinsă orice religiozitate.
În Moldova sovietică – la fel ca mai înainte pretutindeni în URSS – a început prigonirea Bisericii și a credincioșilor, represiunile în raport cu preoțimea – acesta era rodul trist aș activității autorităților de atunci. Știm ce a rezultat din ea. Nu poate să reziste o casă zidită pe nisip, ne spune Evanghelia după Matei (7:26-27). URSS, cu toată puterea ei militară și politică și cu propaganda solidă, s-a dovedit a fi o zidire insuficient de trainică.
Ținem minte cu toții timpul respectiv – anul 1991 – din care trebuie să tragem învățământul corect: dacă este distrusă temelia duhovnicească a vieții poporului se produce o catastrofă. În primul rând în inimile oamenilor, unde, după cum s-a exprimat Dostoievski, este dusă bătălia principală dintre bine și rău, unde Diavolul luptă cu Dumnezeu.
(Încheind relatarea despre perioada sovietică, voi omite o schimbare pozitivă în tradiția moldovenească, despre care voi vorbi mai târziu, în concluzii)
5.Perioada independenței. Anul 1991 este considerat nu numai anul apariției pe harta politică a lumii a noului stat independent Republica Moldova, ci și anul începutului renașterii religioase. Au început să fie deschise bisericile și mănăstirile închise anterior, au început să fie înălțate biserici noi. Oameni de diferite vârste s-au îndreptat spre credință, adică se poate vorbi despre renașterea tradiției moldovenești anume ca tradiție ortodoxă. La exterior chiar așa părea să fie.
Catedrala mitropolitană din Chișinău după distrugerea Clopotniței (foto din stânga, anul 1966) și după restabilirea ei.
Dar concomitent au apărut și niște procese care au început să exercite treptat asupra tradiției moldovenești o influență distructivă.
5.1. Tranziția de la comunism în versiunea lui de așa-zis socialism dezvoltat spre democrația liberală, în care în prim-plan era avansat individualismul – drepturile și libertățile individuale ale omului, a dus la renunțarea la colectivism ca principiu de organizare a vieții sociale. Dar în tradiția noastră aceste principiu se întrețesea organic de veacuri în formă de obște, comunitate: satul ca o comunitate, parohia bisericească ca o comunitate (în mediul rural era de fapt același lucru). Anume înăuntrul comunității, obștei erau soluționare chestiunile importante pentru toți, erau pronunțate verdicte, li se acorda ajutor nevoiașilor, funcționa ajutorul reciproc.
Puterea sovietică, fie și în propriile ei scopuri, a susținut în mod artificial colectivismul – dar în anii 1990 totul s-a prăbușit. Și deja de 35 de ani nici chiar în parohii – cu foarte puține excepții – nu se reușește renașterea vieții comunitare. Acest element al tradiției moldovenești a fost pierdut și unul Dumnezeu știe dacă vom izbuti vreodată să-l recăpătăm.
Concomitent din viața societăți a dispărut noțiunea de morală. Și e clar din ce cauză – morala poate fi doar colectivă, nu există morală individuală. Atunci când fiecare trăiește conform „moralei proprii”, aceasta nu mai este morală.
5.2. Următoarea tendință distructivă pentru tradiția moldovenească a devenit preluarea necritică – fără sprijin pe tradiție – a modului de viață occidental.
Voi sublinia în acest context următorul aspect: dat fiind că anume tradiția relevă trăsăturile specifice care deosebesc un popor de altă, spre distrugerea tradiției sunt îndreptate eforturile partizanilor globalizării în versiunea ei liberal-democratică. Scopul e clar: de a reduce omenirea la starea de masă biologică omogenă, ștearsă și ușor manipulabilă, care are o singură aptitudine: cea de a consuma. Să se renunțe la civilizația duhului în favoarea civilizației burții.
Acum trei decenii și jumătate, practic concomitent cu dobândirea independenței de stat care ne-a căzut ca din cer (moldovenii nu s-au aflat printre lichidatorii URSS în decembrie 1991 în Pădurea Bialowieza) în vârtejul globalizării a fost atrasă și Republica Moldova. E clar că o țară mică cu instituțiile de stat slabe pur și simplu nu putea să se opună.
Sistemul comunist deja nu mai funcționa, calea cea nouă era trasată după calapoadele „democrației” occidentale, despre care la noi nimeni nu știa mai nimic. Majorității absolute a locuitorilor din țările fostului lagăr socialist la hotarul anilor 1980-1990-х lumea occidentală i se părea un fel de paradis terestru. Și deoarece iluzia „raiul” comunist s-a prăbușit, în conștiința noastră cea fără credința în Dumnezeu s-au infiltrat cu ușurință visurile la noul „paradis terestru” capitalist.
În prezent orice locuitor al Moldovei care gândește lucid vede: dezvoltarea râvnită nu s-a produs. Dimpotrivă, observând degradarea societății, oamenii din generațiile în vârstă își amintesc cu nostalgie de Moldova sovietică, de industria ei. de agricultură, medicină, învățământ, de orașele și satele în care lumea muncea și viața dădea în clocot. Iar tinerii care nu au despre ce să-și amintească visează în majoritatea lor să-și părăsească patria și să plece în străinătate.
Oamenii sesizează intuitiv că trăiesc o viață schimonosită, dar sunt puțini cei care se gândesc: unde și cum a fost comisă greșeala? De ce după ce am luat în primire un stat, am dobândit libertatea socială și dreptul de a ne alege noi înșine guvernarea – plus că am primit ca moștenire de la RSS Moldovenească un potențial economic, cultural și științific solid – n-am izbutit să gestionăm corect toate acestea? Cum de s-a întâmplat că tinzând să ajungem în alt „rai” iluzoriu trăim acum într-o realitate care ne duce cu gândul la iad?
În nuvela lui Mihail Bulgakov „Inimă de câine” profesorul Preobrajenski a remarcat exact: „Ruinarea începe în capete” În capetele noastre decăderea a început odată cu dobândirea independenței. Când noi, fără să încercăm măcar să apelăm la propria noastră istorie, să ne sprijinim pe tradiția noastră moldovenească, am început să preluăm febril modul de viață occidental. Despre care, repet, nu știam nimic.
Nu ne-am apucat să cercetăm sau să studiem nimic. Ne-am repezit că copiem orbește, să maimuțărim, să transferăm mecanic pe solul moldovenesc de-a valma tot ce reușeam să vedem în fugă în timpul călătoriilor de scurtă durată în țările occidentale, la tot felul de „stagii de instruire” care de fapt nu ne-au instruit deloc în nicio privință.
Și au mai venit cu promptitudine și numeroșii experți occidentali cu sfaturile lor și ne-a lipsit atitudinea critică și față de ele. Și de acolo s-au pornit una peste alta peripețiile….
Nu e de mirare că aproape nimic din modul de viață și de gospodărire occidental nu s-a prin la noi, iar urmarea logică a acestei abordări nechibzuite e degradarea Moldovei.
5.3. O altă provocare gravă pentru tradiția moldovenească e schisma din sânul Bisericii. A fost inițiată în anul 1992 de România – de către clasa politică românească, statul român, – folosind în calitate de instrumente pe de o parte Patriarhia Română și, pe de alta, clericii moldoveni care au trădat jurământul preoțesc, reprezentanții mediului politic și parapolitic (lideri de opinie, mass media) moldovenesc.
Nu voi vorbi multe despre această problemă. am descris-o amănunțit în broșura mea „Rana netămăduită”, voi sublinia doar următoarele: schisma în forma organizației pseudoreligioase „Mitropolia Basarabiei” nu e doar o problemă internă a Bisericii, nu se limitează doar la cadrul canoanelor bisericești. Pentru Moldova este și o problemă socială gravă, și – în ultimă instanță – o problemă politică și de stat, deoarece afectează și aspectul păstrării statalității moldovenești.
Clasa politică românească are nevoie de „Mitropolia Basarabiei” pentru a promova politica românizări și a unionismului – atașării Moldovei la România – și pe linie bisericească.
De ce este o lovitură aplicată tradiției moldovenești? Cazurile de ademenire a enoriașilor – de exemplu, în satele Grinăuți (raionul Râșcani), Dereneu (raionul Călărași), cel mai recent în satul Geamăna (raionul Anenii Noi) – denotă că moldovenii refuză să treacă de partea schismaticilor nu pentru că acolo sunt încălcate canoanele și nici pentru că acolo e o ne-Biserică, (orice schismă este în esența ei o anti-Biserică), ci pentru că nu vor să treacă la o biserică românească. Ei spun: noi avem biserica noastră moldovenească, la ea au mers strămoșii noștri și tot la ea vom merge și noi. Nu avem nimic împotriva românilor, dar așa ne-am obișnuit, așa e tradiția noastră.
Cu aceasta vreau să închei expunerea temei tradiției moldovenești. Are, bineînțeles, și alte aspecte, tema nu poate fi tratată exhaustiv în cadrul unei singure discuții.
Voi trage câteva concluzii:
Concluzia 1: Și ideologia comunistă, și cea liberală s-au dovedit a fi ostile tradiției moldovenești. Dar ostile fiecare în felul ei. În timp ce prima, promovând politica ateismului de stat, nu-și ascundea atitudinea dușmănoasă față de creștinism (credincioșii știau: „Puterea sovietică este împotriva noastră”), cea de-a doua acționează perfid: se camuflează cu principiile „libertății de alegere”, „libertății de conștiință”, dar acționează distructiv – implementează ideologia de gen, impune propaganda LGBT, inclusiv în școli, obligă să fie organizate parade gay sub pretextul „apărării drepturilor minorităților”.
Ca urmare, în prezent sub acoperirea așa-zisei integrări europene (de fapt, încă unui mit despre ceva ce nu există în realitate) în Moldova este promovată o politică fățiș anticreștină.
Concluzia 2: Tradiția nu e ceva încremenit, ea se modifică în timp. Tradiția se dezvoltă. Principalul este să fie păstrată temelia, iar temelia tradiției moldovenești este Ortodoxia.
Concluzia 3: Vorbind despre perioada sovietică am pomenit un element pozitiv care a intrat în tradiția moldovenească, a devenit o parte a ei, despre un element care e necesar să fie păstrat. Acest element este bilingvismul moldo-rus.
A fost o greșeală excluderea la începutul anilor 1990 din programele școlilor moldovenești a studierii limbi ruse și a literaturii ruse. Cei care le-au exclus le-au studiat, dar și-au privat de asta copiii și nepoții. În fond, i-au jefuit sub aspect cultural, i-au lipsit de accesul la bogăția culturii ruse.
Și nici măcar nici n-au izbutit astfel să elimine din uz limba rusă, noile generații de moldoveni oricum o vorbesc, dar nu știu să scrie în ea și citesc cu greu.
Deosebirea moldovenilor de români mai constă în faptul că noi suntem bilingvi, în timp ce frații noștri de peste Prut sunt monolingvi.
Concluzia 4: E necesar ca moldovenii să rămână în continuare deschiși în raport cu cele două lumi – și deschiderea în fața lumii românești (moștenirea noastră culturală este comună și nu trebuie repetată în niciun caz greșeala ideologilor sovietici care îi împărțeau în moldoveni și români pe clasicii literaturii, muzicii, artelor plastice, adică pe participanții la același proces artistic și istoric comun).
Și – în pofida politicii actualelor autorități – să rămânem deschiși în fața lumii ruse. Și s-o considerăm nu doar lumea culturii ruse, limbii și literaturii ruse, ci și ca pe lumea trecutului nostru istoric comun.
Aș vrea să-mi închei prelegerea cu următoarele,
A greși e omenește. Dar uneori plătim scump pentru greșeli.
Sunt mulți oamenii care înțeleg că trebuie oprită alunecarea Moldovei pe pantă în jos. Dar pentru asta – în orice caz, așa procedează oameni dotați cu simțul răspunderii – trebuie făcută mai întâi analiza greșelilor. În 35 de ani au fost comise multe!
Și poate că anume acum, când în Moldova au ajuns la putere niște oameni lipsiți de o minimă experiență de administrare, cu o conștiință crudă, în multe privințe infantilă, când Moldova se află de fapt în starea de ocupație geopolitică – spre deosebire de epoca lui Ștefan cel Mare noi nu dispunem acum de suveranitate internă, partidul doamnei Maia Sandu este în esența sa o filială locală a globaliștilor – poate că anume acum a venit momentul să evaluăm cu chibzuință și calm calea parcursă în trei decenii și jumătate ca să putem răspunde la întrebările:
= Cum să oprim alunecarea noastră spre prăpastie?
= Unde să găsim acel punct de sprijin care ne va ajuta să începem să edificăm Moldova pe o temelie sănătoasă, capabilă să dea roade bune?
Voi spune ca și creștin: greșeala principală a vremurilor noi, greșeala din perioada independenței de stat a Republicii Moldova este continuarea unei greșeli de-ale noastre vechi – căutarea raiului pe pământ fără Dumnezeu.
După ce am obținut la începutul anilor 1990 posibilitatea de a reveni liber și deschis la tradiția moldovenească, de a ne întoarce cu fața spre Dumnezeu, de a intra în Biserică și a trăi viața ei, doar foarte puțini dintre noi (conform diferitelor estimări, între 5 și 7-8 %) au profitat de această ocazie. Ceilalți, în primul rând reprezentanții clasei politice, ba chiar din toate generațiile, s-au repezit să se încadreze în noua (dar în fond vechea) lume ateistă, așa zisă „civilizată”. .
Și? Mulți sunt cei care și-au găsit în ea fericirea? Și oare poate fi numită fericire ceea ce-au găsit? Răspunsul poate fi doar unul singur: niciun rai fără Dumnezeu – nici cel comunist, nici cel liberal – nu este posibil. Raiul este doar la Dumnezeu.
Iar noi, oamenii, avem de făcut alegerea. Căci Dumnezeu ne-a creat liberi, inclusiv liberi să alegem dacă să fim cu El sau fără El?
Nu are rost să facem agitație pentru credință. Biserica nu are nevoie de propagandă. Cele spuse acum sunt un îndemn să ne gândim la cauzele eșecurilor noastre, mai precis la cauza inițială. Un îndemn să oprim ruinarea din suflete și din capete. Și să începem să gândim. Iar reflecția, gândirea calmă și nepreconcepută ne va duce în mod inevitabil la concluzia că cauza inițială a fost renunțarea la tradiție.
Strămoșii noștri care au trăit în Moldova istorică, parte a civilizației ortodoxe mondiale, s-au călăuzit din generație în generație de unul și același imperativ – de a fi cu Hristos. Și cu ajutorul Domnului își soluționau problemele și depășeau provocările cu care îi punea în confruntare viața.
Iar aceste provocări erau deseori grave și periculoase, depășirea lor cerea abnegație și eroism. În prezent vorbim cu mândrie despre asta ca despre o parte a istoriei noastre. Dar puțini sunt cei care își dau seama că trecutul de care suntem mândri, că faptele eroice ale strămoșilor noștri se întemeiau pe credința sinceră în Iisus Hristos și și pe fidelitatea față de învățătura Bisericii Lui.
Moldovenii trebuie să încerce să se întoarcă acolo de unde am fost smulși de cataclismele istorice și demolarea revoluționară a vieți obișnuite – la începutul secolului al XX-lea de revoluția socialistă, iar la începutul secolului al XXI-lea de revoluția liberală.
Să revină în sânul Bisericii-mamă ortodoxe. În sânul tradiției moldovenești.