Suntem obișnuiți să ne gândim la Dumnezeu ca la un judecător sever cu un dosar plin de dovezi compromițătoare. Dar parabola fiului risipitor sparge acest stereotip.
În această parabolă este toată speranța mea pentru mântuire. Restul parabolelor spun contrariul. Nu mi-am înmulțit talanții; boabele aruncate pe pământul inimii mele de piatră nu au încolțit; nu am adunat uleiul fecioarelor înțelepte și așa mai departe.
Iar parabola fiului risipitor face inima să plângă de bucurie. Pentru că avem un astfel de Dumnezeu. Este Acela Care nu stă pe tron, așteptând cererea noastră oficială de a ne milui. El o ia din loc și aleargă spre noi. Care este gata să renunțe la toată măreția Sa, la statutul Său ecumenic și să fie primul Care cuprinde un păcătos ce se căiește.
Supermarketul Diavolului
Cum s-a întâmplat că am plecat de la casa tatălui? Acest lucru s-a întâmplat de fiecare dată, când am ales să „avem” în loc să „fim”. Când I-am dat la o parte mâna, ca să luâm o jucărie viu colorată, postată în vitrina supermarketului diavolului. Am mers tot mai departe, când am ales dulceața păcatului, când am construit mica noastră lume din nisipul deșertăciunii și al mândriei, izolați de lumea Tatălui.
Dar mai devreme sau mai târziu vine momentul când lumea, pentru care fiul l-a părăsit pe Tatăl, se întoarce spre el cu adevărata ei grimasă – indiferența rece.
Și omul înțelege că nimeni nu are nevoie de el aici. Pentru sistemul în care trăim, fiecare dintre noi este doar o resursă. De îndată ce nu va mai rămâne nimic de luat de la noi, vom fi aruncați la groapa de gunoi ca un deșeu nefolositor. O lume, clădită pe consum, este absolut indiferentă față de personalitate. Când omul încetează să mai fie util sau bun platitor, el încetează să mai existe pentru această lume.
Moartea survine cât timp trupul este încă în viață. Ești doar o gură care vrea să mănânce, dar nici măcar nu ai voie să consumi mâncarea porcilor. Însă, mai teribilă decât foamea fizică, este foamea ontologică. Este un dor pentru un sens care nu poate fi cumpărat. De ce am trăit? De ce am acumulat, construit, studiat? Pentru ca timpul să distrugă totul cu ciocanul său nemilos, împreună cu corpul meu în descompunere? Ca altcineva să-și construiască din această cenușă propria microfericire, care se va transforma și ea în praf?
Telescopul procurorului
Cu cât dorul pentru Casa Tatălui se aprinde mai repede în inimă, cu atât există mai multe șanse să ajungi acolo. Dar de îndată ce proprietarul porcilor – diavolul – simte această hotărâre a noastră, va începe imediat să ne descurajeze de la această intenție.
El va spune: „Ești prost? Nu înțelegi ce te așteaptă acolo? Crezi că poți scăpa atât de ușor? Tatăl tău a văzut totul. Are un telescop mare din care te-a urmărit tot timpul. Are „supraveghetori” peste tot care ți-au scris fiecare păcat și au înscris aceste înregistrări în numeroase volume. Tatăl tău doar așteaptăsă să te întorci ca să te dea în judecată. El te va pune în lanțurile întunericului veșnic și se va bucura de suferințele tale nesfârșite. Da, El e așa. Astfel că măcar locuiește aici după bunul tău plac, încă vei avea timp să-ți ocupi locul în iad.”
Mirosul de acasă
Dar când porcii l-au chinuit atât de mult, încât moartea însăși a devenit dorită, fiul a decis, totuși, să plece. Poate pentru că își amintea mâinile Tatălui, care miroseau a acasă. Poate pentru că adesea visa cum odată, în copilăria lui îndepărtată, tatăl său l-a aruncat în sus, l-a prins și au râs vesel împreună. Oricum ar fi, fiul a decis să plece.
Mergând pe drum, pregătea un discurs. Repeta la fiecare pas ca să nu se încurce și să reușească să spună, înainte să i se pună călușul în gură și cătușile pe mâini. La început, fiul a vrut cumva să explice de ce a plecat, cine l-a împins, cum s-a întâmplat ca circumstanțele să se aranjeze așa. Dar apoi și-a dat seama că nu va avea timp să spună toate acestea și a hotărât să fie cât mai laconic: „Nu sunt vrednic să fiu numit Fiul Tău, acceptă-mă ca pe una dintre slugile Tale.”
Fiul auzea încă mult timp râsete infernale la spatele său. Un ecou l-a ajuns din urmă: „Nebunule, întunericul și scrâșnitul dinților te așteaptă!” Însă el și-a continuat drumul. Mai bine întunericul decât viața în această țară blestemată.
Tăcerea întâlnirii
Pe măsură ce se apropia de hotarele moșiei Tatălui, tremurând de frică, îl vede pe Tatăl alergând în întâmpinare. Fiul s-a ghemuit de frică, a închis ochii, așteptând ca pumnii Tatălui să înceapă să-i lovească fără milă fața desfigurată de păcat. A început să bâlbâie cu o voce tremurândă că „nu este vrednic să fie chemat…”, când, brusc, a simțit îmbrățișarea caldă a Tatălui… Și apoi a urmat liniștea… Totul a încremenit.
Era un miros de lapte, de miere, o aromă amețitoare de liliac. Undeva, în apropiere, o privighetoare a început să cânte. Din senin a venit o pisică torcând și a început să se mângâie la picioarele lui. Fiul și Tatăl stăteau și plângeau îmbrățișați. Fiul a încercat să spună din nou fraza învățată pe de rost, însă Tatăl i-a pus mâna la gură, ștergându-i lacrimile. Nu exista nici o umbră de reproș în privirea Sa, ci doar o compasiune profundă și o bucurie tăcută. Fiul s-a întors. Și abia după un timp, când lacrimile au avut timp să se usuce, Tatăl a spus încet: „Fiule, dacă ai ști de cât timp te-am așteptat!”
În îmbrățișarea Tatălui a dispărut timpul. Doar a rămas iubirea Sa nemărginită, de nepătruns, fără margini, atotiertătoare și atotmistuitoare.
În focul acestei iubiri toate păcatele, toată murdăria acumulată de-a lungul anilor de despărțire au fost arse. Focul ei pătrundea în adâncurile inimii, în colțurile ei secrete, unde fiul își ascundea cele mai rușinoase fapte.
Acum nu mai simțea durere acolo. Duhoarea porcilor dispăruse pe undeva. Fiul din brațele Tatălui a început să miroasă a pâine proaspătă și a ploaie de vară. Era mirosul vieții care nu se va sfârși niciodată. Și ce a fost înainte de toate acestea? Un coșmar, o minciună, o obsesie.
Dumnezeu Cel vulnerabil
Tatăl iubitor al acestei pilde este Dumnezeul pe care l-am iubit și căutat toată viața. Acesta este Tatăl, în a cărui casă a rămas să viețuiască copilăria mea. Acolo este lumină solară, cer înstelat, miros de fân și flori sălbatice. În acea casă odată am mers desculț în roua dimineții, coborând vesel dealul pe bicicletă. Aceasta este casa la care vreau să mă întorc. Dumnezeu, de care îmi este foarte dor, locuiește acolo.
Și El nu seamănă deloc cu judecătorul despotic pe care diavolul l-a pictat pentru noi. Este un tată iubitor care stă pe drum și privește spre orizont, sperând să vadă silueta fiului.
Acesta este un Dumnezeu vulnerabil, rănit de plecarea noastră. Acesta este Dumnezeul, în ale cărui brațe vrei s-ți petreci timpul. El nu dorește robia noastră. Nu are nevoie de frica noastră. Vrea reciprocitatea noastră. Este gata să alerge în întâmpinare, încălcând toate legile unei bune cuviințe dumnezeiești.
Copiii împăratului
Cel mai groaznic lucru care ni s-a întâmplat este că am uitat că fiecare dintre noi este fiul sau fiica unui rege. Și oricât de mult ne-am dori să fim robii sau mercenarii lui Dumnezeu, Tatăl nostru nu va consimți niciodată acest lucru. El ne va vedea mereu ca pe niște copii și nu se va mulțumi cu nimic mai puțin.
Suntem copiii împăratului. Aceasta înseamnă că nu suntem identici cu păcatele și căderile noastre. „Eu”-ul meu nu este păcatul meu și nici porcăria mea. Avem fețe regale, în ciuda funinginei și a murdăriei de pe ele.
Noi suntem așteptați acasă. Nu pentru a ne calcula păcatele și a pronunța un verdict, ci pentru a ne pune un inel și a îmbrăca haine împărătești.
Și Tatăl nostru așteaptă… Ne privește într-un zâmbet de copil, în strălucirea apusului, în bolta cerului înstelat. Bate la fereastra noastră cu picăturile de ploaie, ne amintește de Sine prin cântecul păsărilor, sunetul mării și aroma merelor. El ne așteaptă și este gata să ne aștepte chiar și o veșnicie, pentru a ne trezi din beția patimilor în care trece viața noastră și, în cele din urmă, pentru a ne întoarce acasă.
Protoiereu Serghiy Uspensky
În ilustrația publicației: Întoarcerea la Casa Tatălui. Foto: Jorge Alberto Gutierrez Cedillo
Sursa: Telegraph