Cel mai important lucru pentru o lumânare este ca ea să fie aprinsă. Sufletul omului este asemănător unei lumânări. Lumina lui este rugăciunea. Sufletul care se roagă este ca o lumânare aprinsă. Lumânarea luminează în tăcere, fără să facă zgomot, fără să atragă atenţia. Cu cât luminează mai mult, cu atât se micşorează mai mult pe sine. Nu se înalţă ci se face tot mai mică. La fel, cel care se roagă o face în taină şi în smerenie. Cu cât faptele lui sunt mai de cinste, cu atât se smereşte mai mult. Cu cât se apropie de Dumnezeu prin rugăciune, cu atât se vede pe sine tot mai mic şi mai neînsemnat.
Aprinzând o lumânare în Sfânta Biserică, credinciosul se roagă lui Dumnezeu, Îi mulţumeşte pentru marea lui bunătate şi ocrotire şi dă expresie credinţei sale în Dumnezeu. Lumânarea este un mijloc de legătură între om şi Dumnezeu, este punctul de trecere dintre cele două lumi: divină şi umană. Lumânarea ne însoţeşte pretutindeni, fiind aproape de noi în cele mai importante clipe din viaţă: la Botez, de ziua noastră, când ne împărtăşim, la Sfintele Paşti, la nuntă, la înmormântare, în toate cazurile lumânarea este nelipsită. Tot lumânarea parcă ar vrea să ne spună: „Nu uitaţi de rugăciune!”
Primele lumânări cunoscute erau create de către chinezi, în timpul Dinastiei Qin (221-206 i.Hr.) și erau realizate din grasime de balenă. În Roma Antică, în secolul I, lumânările erau preparate din substanțele unei plante. În Europa și în Orientul Mijlociu, lumânările nu au apărut până în anii 400, datorită disponibilității resurselor mari de ulei de măsline folosit pentru lămpile cu ulei. Lumânarea timpurie europeană a fost realizată din mai multe forme de grasimi naturale, seu si ceară.
Sfinţii Părinţi se rugau pentru toţi oamenii, pentru mântuirea întregii lumi. Lumina sufletului celui care se roagă îndeamnă tainic şi alte suflete la rugăciune. Când mai multe suflete se aprind laolaltă, în acel loc lumina nu se risipeşte, ci se înmulţeşte. Întotdeauna o lumânare moare, arzând după ce şi-a topit tot trupul şi şi-a înălţat flacăra la cer. Asemenea şi pe oameni, sfârşitul vieţii ar trebui să-i găsească în rugăciune.
Mântuitorul a fost vestit de prooroci ca o lumină ce risipește întunericul răului şi al necredinţei: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi” (Isaia 9:1); „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit” (Isaia 60:1). Mântuitorul însuşi se numeşte pe Sine lumină: „Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12:46). „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea…” (Psalm 26).
Rostul şi importanţa lumânării în biserică se descoperă în jertfa pe care fiecare creştin o aduce pentru viaţa sa şi pentru pomenirea celor adormiţi „întru nădejdea vieţii veşnice“. Lumânarea îl însoţeşte pe cel ce merge să se întâlnească cu Hristos în Taina Sfintei Împărtăşanii, dar şi după primirea cuminecării. Aşezată în mâna răposatului, ea devine „călăuză pe drumul de veci“.
Duminica, când venim la biserică la Sfânta Liturghie, toți aprindem lumânări la sănătate și la cei adormiți. De câte ori vin la Sfânta Liturghie, sunt cu privirea pe aceste lumânări ce plâng necontenit pentru noi. Evident, sunt biserici care practică ca lumânările la sănătate și la cei adormiți să fie aprinse ori la intrarea în biserică (pe stânga și pe dreapta), sau afară lângă biserică, în locuri speciale, sau în biserică. Cred că cel mai corect ar fi ca aceste lumânări să fie aprinse de enoriași în biserică, că anume aici omul se sfințește și se mântuiește!
Dar de multe ori chiar mă enervează când văd cum lumânările aprinse sunt stinse înainte de vreme de diferiți oameni din biserică. Asta am observat în multe biserici atât în capitală, cât și în centrele raionale din Moldova, parcă s-a format o tradiție banală obligatorie, ca orice om din biserică are dreptul să se apropie de acele sfeșnice și să stingă lumânărie înainte de vreme, după ce aceste capete de lumânări arse pe jumătate sunt aruncate la coș. Mă întreb, cine permite să stingă lumânările înainte de vreme? De ce orice om la întâmplare face această operațiune în biserică? Cine le-a dat binecuvântare să facă această acțiune? Ar fi bine ca în biserici să se facă ordine în aceste acțiuni! Trebuie să fie doar un om responsabil de aceasă acțiune și s-o facă doar cu binecuvântarea preotului.
Lumânările aprinse de enoriași trebuie să ardă până la căpăt în toate sfeșnicile din biserică. Odată chiar i-am zis la o femeie în biserică: „De ce stingeți lumânarea aprinsă de mine și o aruncați la coș, doar ea a ars doar până la jumătate? Cine v-a dat binecuvântare să faceți această acțiune în biserică? Eu am aprins-o pentru sufletul meu la sănătate, iar dumneavoastră îmi curmați lumina sănătății mele!” Femeia, supărată, m-a privit nedumerită, apoi îmi răspunde: „Și de ce lumânarea trebuie să ardă până la capăt? Cine a spus asta? Păi sfeșnicul se umple cu ceară și greu va fi să-l curăți!”
Mă întorc cu privirea către ea și îi îi explic din nou: „Dumneata, când te rogi acasă, citești doar o jumătate de rugăciune, apoi închizi cartea și te duci mai departe? Lumânarea e la fel o rugăciune care trebuie să se roage pentru noi prin lumina ei până la căpăt, ca să fie primită de Dumnezeu. E un mare păcat să stingi lumânarea mai de vreme! Lăsați lumânările în biserică să ardă în sfeșnice până la capăt!” Femeia a tăcut și nu a mai zis nimic și și-a căutat de treaba ei. Abia după sfârșitul Sfintei Liturghii s-a apropiat de mine și și-a cerut iertare.
Într-adevăr, în privința lumânărilor aprinse nimeni nu are dreptul în biserică să le stingă. Lumânările trebuie să ardă până la capăt și în locul lor se pun altele și se aprind în continuare. În biserică trebuie să fie un om responsabil, cu binecuvântarea preotului, care trebuie să urmărească și să poarte de grijă acestor lumânări în biserică, dar nu fiecare să facă ce vrea și cum vrea!
Lumina adusă ca prinos lui Dumnezeu este arderea lumânării şi untdelemnului din candelă. Ele sunt aprinse de credincioşi şi preot, ca parte constitutivă a cultului şi ca expresie a unei necesităţi religioase subiective. Aprinzând o lumânare în Sfânta Biserică, credinciosul se roagă lui Dumnezeu, îi mulţumeşte pentru marea Lui bunătate şi ocrotire şi dă expresie credinţei lui în Dumnezeu. Ea este un mijloc de legătură între om şi Dumnezeu, este punctul de trecere dintre cele două lumi: divină şi umană.
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md