Învierea lui Lazăr este sărbătorită în Biserica Ortodoxă cu o zi înainte de Duminica Intrării lui Hristos în Ierusalim. Cele două zile alcătuiesc împreună hotarul şi puntea de legătură între Postul Paştilor şi Săptămâna Patimilor: sunt două zile de prăznuire, o anticipare a bucuriei pe care o va aduce, peste o săptămână, Învierea lui Hristos – biruinţă asupra morţii.
Informaţiile pe care ni le oferă Sfintele Evanghelii despre Lazăr sunt puţine. Ştim că era din Betania, localitate identificată astăzi cu satul palestinian Al-Eizariya ori Al-Izzariya, „locul lui Lazăr“. Era fratele Martei şi al Mariei. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că „Iisus iubea pe Marta, şi pe sora ei, şi pe Lazăr“. Din aceste cuvinte înţelegem că Lazăr ocupa un loc aparte în inima Mântuitorului Hristos: se număra, asemenea Apostolului Ioan, printre cei foarte apropiaţi Lui, şi, cu siguranţă, aceasta se datora sincerităţii şi deschiderii lor faţă de Hristos.
Întrucât Betania era la numai trei kilometri depărtare de Ierusalim, Iisus venea deseori în casa celor trei fraţi pe care îi iubea. Tradiţia spune chiar că Lazăr ar fi fost fiul fariseului Simon, cel care i-a făcut cină Mântuitorului în casa sa.
În zilele care au premers Patimii Sale, Hristos obişnuia să se retragă cu ucenicii Săi în locuri pustii. Ura conducătorilor religioşi ai evreilor ajunsese foarte mare. Minunile mai mult decât evidente pe care le săvârşise în ultimul timp (de exemplu, vindecarea orbului din naştere) şi mustrările adresate lor îi determinaseră să-I dorească moartea. De aceea, căutau prilej pentru a-L prinde şi a-L omorî. Însă nu venise încă vremea, Hristos Însuşi avea să aleagă când să fie dat în mâinile lor.
„Eu sunt învierea şi viaţa“
Hristos se afla, aşadar, dincolo de Iordan, în Pereea, într-un ţinut pustiu, unde Ioan botezase cândva. Aici a primit mesageri de la cele două surori, Marta şi Maria: Îl rugau să vină cât mai repede la casa lor, deoarece Lazăr era grav bolnav. Nu se spune ce boală avea, însă aceasta era fără vindecare şi ducea spre moarte. Totuşi, Iisus nu răspunde imediat rugăminţii lor; rămâne încă două zile în locul în care se afla. Apoi, însoţit de ucenici, porneşte spre Betania. Ajunge în sat în cea de-a patra zi de la moartea acestuia. Doliul din casa Martei şi Mariei era încă mare: mulţi prieteni şi cunoscuţi de-ai lor erau încă alături de ele pentru a le consola.
La marginea satului, Iisus o întâlneşte pe Marta, care, uşor mustrător, Îi spune: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit“. Hristos îi răspunde: „Eu sunt învierea şi viaţa!“, adică El este Cel care a adus la viaţă toate, dar şi Cel care are putere să biruiască moartea. O va dovedi, de altfel, peste puţine zile, când, prin moartea Sa, primită de bunăvoie, va birui moartea.
O întâlneşte apoi pe cealaltă soră, Maria, venită şi ea în grabă, întrucât auzise că Învăţătorul a sosit în satul lor. Văzând durerea celor două surori şi a prietenilor acestora, Iisus S-a întristat şi El, şi, în faţa mormântului lui Lazăr a plâns. Hristos, Viaţa şi dătătorul vieţii, se afla faţă în faţă cu moartea. Cel care crease omul pentru o viaţă veşnică vedea înaintea sa cum acesta este cuprins de putreziciune şi descompunere. Cere atunci să fie dată la o parte piatra de la uşa mormântului. Marta încearcă să se împotrivească, spunând că deja miroase urât, adică Lazăr intrase în putrefacţie. Hristos, îndemnând-o să aibă credinţă, mulţumeşte mai întâi Tatălui pentru minunea ce avea să se întâmple, apoi îl cheamă pe Lazăr afară. Acesta iese din mormânt aşa cum fusese îngropat: înfăşurat în giulgiu şi cu mahrama pe faţă. Bucurie, uimire, cutremurare…
Văzând minunea, unii dintre cei prezenţi au crezut în Hristos, alţii însă, amintind de fraţii bogatului nemilostiv, pentru care acesta cerea să le fie trimis săracul Lazăr înviat pentru a crede, au găsit cu cale să meargă şi să-L pârască la farisei. Acum, sinedriul se întruneşte şi hotărăşte uciderea lui Iisus, dar şi a lui Lazăr cel înviat.
Lazăr cel înviat, episcop al Ciprului
După Cincizecime, când au început prigonirile împotriva creştinilor prin omorârea arhidiaconului Ştefan, Lazăr a fugit, împreună cu surorile lui, în insula Cipru. Era şi el căutat pentru a fi omorât, deoarece însăşi existenţa lui constituia dovada vie a dumnezeirii lui Iisus Hristos: fusese mort, iar acum era viu. Când apostolii Pavel şi Barnaba, aflaţi în prima lor călătorie misionară, au poposit în Cipru, l-au întâlnit acolo şi l-au hirotonit episcop al Ciprului.
Tradiţia spune că, după ce a fost înviat de Hristos, a mai trăit 30 de ani, apoi a murit. Având totdeauna în faţa ochilor imaginea iadului din cele patru zile cât a fost mort, Lazăr nu a mai zâmbit niciodată.
A fost îngropat în localitatea Larnaca din Cipru. Peste mormântul lui s-a zidit o bisericuţă. Pe la 890, împăratul Leon Înţeleptul, care avea o mare preţuire faţă de Sfântul Lazăr şi care a compus stihirile de la vecernia Sâmbetei lui Lazăr, a mutat moaştele la Constantinopol, capitala imperiului. În schimbul sfintelor moaşte, a oferit bani şi meşteri care au ridicat, în Larnaca, biserica „Sfântului Lazăr“, care se vede şi astăzi. În 1204, când cruciaţii au cucerit Constantinopolul, au dus în Occident, pe lângă alte odoare, şi moaştele lui Lazăr. Păstrate iniţial în Marsilia, au fost purtate apoi în alte locuri, încât astăzi s-a pierdut urma lor. În anul 1972, în timpul lucrărilor de restaurare a bisericii „Sfântul Lazăr“ din Larnaca, s-a descoperit sub altar un sicriu din marmură cu un fragment din moaştele sfântului. Pe sicriu scrie: „Lazăr cel de a patra zi, prietenul lui Hristos“.
La slujba înmormântării creştinilor, dar şi la fiecare pomenire a celor adormiţi, Sfântul Lazăr este chemat să mijlocească pe lângă Hristos: „…pentru rugăciunile sfântului şi dreptului Lazăr cel înviat a patra zi din morţi…“
Episcopul Ciprului, vizitat de Maica Domnului
Se spune că Lazăr voia să o revadă pe Maica Domnului, întrucât trecuse mult timp de când plecase din Ţara sfântă. În acest scop, i-a trimis o corăbioară. Maica Domnului, însoţită de Sfântul Ioan Evanghelistul, a plecat cu această corăbioară spre Cipru. Pe mare s-a iscat o furtună mare şi, în loc să ajungă la Larnaca, unde era Lazăr, corabia a fost dusă la Muntele Athos. Pe vremea aceea, peninsula Muntelui Athos era plină de idoli şi temple păgâne. Maica Domnului şi Sfântul Ioan le-au vorbit locuitorilor peninsulei despre Dumnezeul cel adevărat. Foarte mulţi au fost convertiţi atunci la creştinism. Peste ani, Muntele Athos a devenit o ţară a monahilor, numită până astăzi Grădina Maicii Domnului.
De la Muntele Athos, Maica Domnului a venit în Cipru şi l-a întâlnit pe episcopul Lazăr. I-a oferit în dar două mânecuţe arhiereşti şi un omofor lucrate de ea. S-a întors apoi în Ţara Sfântă.
Suntem chemaţi să ne identificăm cu Lazăr
Slujbele Bisericii din această perioadă nu privesc însă minunea învierii lui Lazăr ca pe un simplu eveniment petrecut cândva, mai mult sau mai puţin exterior nouă, de care se face numai amintire în această sâmbătă; toată Săptămâna Patimilor ne invită să devenim martorii celor întâmplate în urmă cu aproape două mii de ani, raportând întâmplările de atunci la propria persoană.
Astfel, luni ni se spune: „Astăzi, umblând Hristos pe lângă Iordan, I S-a arătat boala lui Lazăr…“, marţi: „Ieri şi astăzi a fost boala lui Lazăr…“, miercuri: „Astăzi, Lazăr, murind, este îngropat şi îl jelesc surorile…“, joi: „Două zile are astăzi Lazăr cel mort“, iar vineri: „Mâine, Domnul vine să ridice pe fratele cel mort al Martei şi al Mariei“.
Pe de altă parte, suntem chemaţi să ne identificăm cu Lazăr: „Răstoarnă, Hristoase, de pe smeritul meu suflet, piatra cea grea a trândăviei celei rele, şi mă ridică din mormântul nesimţirii, spre lauda Ta, Cuvântule“. Aşadar, pe fiecare dintre noi îl învie Hristos în Lazăr şi pe fiecare dintre noi îl eliberează din moarte.
Sursa: ORTODOXIA