Să ţinem minte de Judecata de Apoi – predica Sanctității Sale Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril rostită în Catedrala epeiscopală „Adormirea Maicii Domnului” din orașul Smolensk la 6 aprilie 2004
În numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!
Ultima învăţătură, pe care Mântuitorul a adresat-o către ucenicii Săi şi către mulţime înainte de suferinţele Sale, a fost dedicată temei Înfricoșătoarei Judecăţi şi celei de a Doua Veniri a Domnului. În această învăţătură se vorbea despre ceea ce e cel mai important – despre faptul ce îl aşteaptă pe fiecare om în veşnicie – acea veşnicie, în faţa căreia viaţa noastră pe pământ este mai mică decât o clipă.
Domnul de la început a povestit două pilde – a fecioarelor înţelepte şi a celor fără de minte (Mt. 25:1-13) şi a talanţilor (Mt. 25:14-30). În ambele pilde se vorbeşte despre venirea stăpânului, care simbolizează sfârşitul istoriei – cea de a Doua Venire a Domnului şi Judecata lui Dumnezeu. Este evident, că rezultatele Judecăţii, pe care Dumnezeu o va săvârşi la finalul istoriei asupra fiecăruia dintre noi, depind de viaţa noastră pe pământ. Într-adevăr, anume anii pământeşti, aceste clipe în faţa veşniciei, au pentru noi o importanţă netrecătoare, deoarece de ei depinde soarta noastră de după moarte.
Domnul a creat lumea şi omul, dăruind acestei lumi şi omului, care trăieşte în ea, o parte din viaţa Sa, din energia Sa, din harul Său. Fiecare cine are credinţă în inimă cine este botezat în numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, are acest har al lui Dumnezeu, care se dă pentru ca în viaţa pământească noi să facem totul ce depinde de noi, ca să obţinem Împărăţia Cerurilor, să dobândim viaţa veşnică în comunicare cu Dumnezeu.
Din pildă noi cunoaştem că Domnul fiecăruia dintre noi dă anumite talente („talanţi”), daruri. Noi le căpătăm la naştere, fiecare în măsura sa: unul – mai mult, altul – mai puţin. Dar există o legitate stabilă: cui i s-a dat mai mult, de la acela şi mai mult se va cere. Uneori noi invidiem pe oamenii capabili, înzestraţi, prosperi în viaţă, care au realizat ceea ce în limbajul contemporan se numeşte o carieră bună. Însă nu trebuie să îi invidiem nici cu privire la talent, nici la daruri, nici la succese, deoarece dacă Domnul îi dă omului multe talente, El şi va întreba mai mult de la acest om.
Corelaţia între talent şi răspunderea pentru el – iată ce este cel mai important. Dar când persoana este foarte înzestrată, când i s-au dat, de pildă, cinci talanţi, el trebuie, după cuvântul Mântuitorului, să aducă zece, multiplicând dublu darul său (Mt. 25:16, 20). Dar dacă nu aduce nici unul? De altfel, un talant este mult mai uşor a aduce decât zece şi pentru a-i aduce, omul cheltuie toţi talanţii până la unul, care i-au fost daţi de Dumnezeu – doar atunci el îşi îndreptăţeşte viaţa. Iar dacă omului i s-a dat un talant – de la el nu vor fi întrebaţi zece, însă doi el este obligat să aducă.
Aceasta semnifică că fiecare trebuie să muncească în măsura posibilităţilor şi talentelor sale şi în primul rând asupra sie însuşi, asupra schimbărilor din viaţa sa, a inimii şi a minţii sale. Doar în viaţa duhovnicească, ca şi în cea materială, de asemenea i se dau talanţi. Cineva poate deveni nevoitor, sfânt, mărturisitor, zăvorât, făcător de minuni, iar altcuiva nu îi este dat. Unul are o sută de talanţi duhovniceşti, iar altul, poate, numai o jumătate de talant. Dar şi această jumătate trebuie să o multiplicăm, ca ea să devină o putere care i-ar ajuta omului să dobândească Împărăţia lui Dumnezeu.
Pentru majoritatea dintre noi tema Înfricoșătoarei Judecăţi este o temă tainică, acoperită cu un văl, care desparte lumea fizică de lumea duhovnicească. Într-adevăr, nouă ne este greu să ne imaginăm ce va semnifica această Judecată, cum se va întâmpla totul, deoarece viaţa după moarte nu se aseamănă cu viaţa de pe pământ. Noi nu avem experienţa acelei vieţi, în imaginaţia noastră nu există nici un chip al ei. Noi putem doar să avem pietate în faţa tainei lui Dumnezeu şi să avem încredere în cuvântul Domnului. Dar ceea ce ştim cu exactitate, este că vom fi judecaţi pentru viaţa noastră de pe pământ, pentru faptul cum ne-am descoperit darurile şi talanţii, dacă am săvârşit fapte bune: dacă am dat de mâncare unui flămând, dacă am dat de băut unui însetat, dacă am cercetat un bolnav sau dacă am vizitat pe cel închis în temniţă, dacă am îmbrăcat pe cineva gol. Acestea sunt, bineînţeles, de asemenea, imagini, deoarece omul, poate, în viaţa lui nu va călca pragul închisorii şi nu va ajuta deţinutului, dar el se poate mântui, ajutând altora: rudelor, apropiaţilor, vecinilor, colegilor de serviciu, dar, poate, şi unor oameni necunoscuţi.
Domnul, enumerând faptele de milostenie, pentru care noi căpătăm mântuire (Mt. 25:35-46), are în vedere nu doar aceste fapte concrete, dar orice faptă bună, pe care o săvârşeşte omul. Iar acum să ne întrebăm pe sine: „Dar ce fapte bune în viaţă facem noi? Iată a trecut Postul Mare – ce bine am făcut?”. Dacă nu putem să răspundem la această întrebare, atunci este clar că la Înfricoșătoarea Judecată este puţin probabil să dăm răspuns bun Domnului.
Cuvintele Mântuitorului despre Înfricoșătoarea Judecată, rostite înainte de suferinţele Sale, sunt un fel de testament lăsat nouă tuturor, un testament pe care trebuie să-l păstrăm în conştiinţa noastră. Noi trebuie să trăim, permanent ţinând minte despre Judecata ce va veni şi despre viaţa veşnică. Marele scriitor rus Feodor Dostoevski spunea că dacă nu există Dumnezeu, atunci totul e permis, şi dacă nu e frică în faţa lui Dumnezeu, atunci omul devine fiară. Dacă noi păstrăm gândul despre Judecată, despre veşnicie, atunci în momentele decisive ale vieţii, când suntem puşi în faţa dilemei – să păcătuim sau să nu păcătuim, să facem un pas în întâmpinarea păcatului sau să nu-l facem – acest gând ne va opri neapărat. Pe noi ne va opri şi conştientizarea faptului că viaţa noastră pământească este o clipă, iar în faţa noastră e veşnicia, în care Dumnezeu ne invită nu ca pe robi, dar ca pe fiii şi fiicele Sale. El ne oferă posibilitatea să trecem pe drumul dificil şi plin de spini al vieţii, pentru ca noi să venim la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Ef. 4:13), ca să putem acumula puteri duhovniceşti şi să stăm în faţa Lui vrednici în ziua Judecăţii de Apoi.
Să ne ajute Domnul să păstrăm memoria despre Judecata Lui şi adevărul Lui, unit cu iubirea.
Amin.
Din cartea „Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril. Taina pocăinței:
Predicile din Postul Mare. 2001 – 2011. Moscova, 2012”
La aceiași temă: Săptămâna Patimilor – Marțea cea Mare