Secolul al XX-lea a pus conștiința umană în fața unor paradoxuri pe care ea nu le-a cunoscut mai înainte. Și unul din cele mai uluitoare și tragice paradoxuri este acela care este conștientizat și numit azi prin cuvântul „criză”. În ce constă esența lui și de ce a apărut?
Alexei Osipov, profesor la Academia Teologică din Moscova
Este evident faptul că omenirea de la bun început avea visul creării raiului pe pământ și pe parcursul întregii istorii a depus toate eforturile pentru înfăptuirea lui. Și iată că acum, la începutul mileniului al treilea, se constată că toate aceste eforturi, iar cu ele și toate râurile de sânge, vărsate în numele acestui vis, s-au dovedit a fi nu doar de prisos – ele au dus omenirea la urmări cu totul opuse.
În ce constă cauza?
Progresul uluitor tehnico-științific, asigurarea unui înalt nivel de viață în țările dezvoltate, concomitent cu scăderea bruscă a religiozității creștine în ele – toate acestea duc la faptul, conform datelor statistice, că un număr mare de oameni nu doar că nu au dobândit fericirea, dar au ajuns la dezamăgire în viață, la pierderea sensului ei, la perversități de ordin moral, la dereglări grave neuro-psihologice și la sinucideri. Anticultura, amoralitatea, pseudo-religiile se dezvoltă azi cu o așa repeziciune catastrofală, încât amenință în mod real să distrugă pe planeta noastră toate valorile tradiționale duhovnicești.
Însă setea de confort, făgăduită de revoluția tehnico-științifică, în așa măsură a fermecat întreaga omenire, încât ea a uitat nu doar de valorile duhovnicești, morale și religioase, dar și de însăși viața sa, nemaivorbind de viața urmașilor proprii. Plăcerea, câștigul, puterea – patimile eterne și însoțitoarele neschimbate ale confortului – l-au scos din minți și l-au înrobit definitiv pe omul contemporan, impunându-l să omoare chiar și ceea fără de care e imposibil să viețuiești: însăși natura, parte din care este singur. Ca urmare a celor relatate, crizele, în primul rând cea ecologică, tot mai mult afectează lumea contemporană. Omenirea s-a trezit în fața realității care amenință nu doar bunăstarea omului, ci însăși viața pe pământ și tot mai mult pun sub semnul întrebării calea aleasă de dezvoltare.
Nivelul tehnico-științific al civilizației noastre face posibil, în principiu, ca eforturile chiar și ale unui cerc îngust de persoane să poată pe parcursul a câtorva ore să distrugă ireversibil toate formele superioare de viță. Academicianul Academiei de Științe a Rusiei N. Moiseev în lucrarea sa „Omenirea – a fi sau a nu fi” scria: „Catastrofa globală se poate declanșa atât de subit, încât oamenii se vor dovedi a fi neputincioși. Speranțele la tehnică sunt cu totul inutile, pe noi nu ne vor mai salva tehnologiile noi… Sunt necesare noi porunci…”
Cu adevărat un fenomen paradoxal! Involuntar îți vin în minte cuvintele din Biblie: Mă aşteptam la fericire şi iată că a venit nenorocirea; așteptam lumina şi a venit întunericul (Iov. 30:26). Încotro civilizația contemporană îl orientează pe om? Unde este cauza inițială a catastrofei globale?
Nu sunt îndoieli că ea se regăsește în acea idee principală care conduce omenirea. Să răspundem la o întrebare simplă: la ce omul atrage cel mai mult atenția, de regulă, când este vorba de educație și studii? Desigur, ca să obțină cunoștințe, o profesie, deprinderi de comportament civilizat; ca să obțină bunuri materiale și culturale la maxim și astfel să se aranjeze cât mai bine aici, pe pământ. Aici – iată acel cod care determină conținutul întregii vieți al omului contemporan, al civilizației contemporane. Dar de ce o atare tendință către „aici” duce nu la prosperitatea generală multașteptată, dar la tragedia finală la scară planetară? Răspunsul îl găsim în una din legile fundamentale ale firii omenești.
Dar înainte să vorbim despre ea, să ne adresăm la următorul fapt.
Există o ierarhie anumită și o subordonare a planurilor existenței. Există nivelul fizic, cel mai de jos, deși încă neexplorat de om. Există nivelul biologic care se înalță principial asupra lumii fizice. La rândul său, acest nivel se dovedește a fi mai jos în comparație cu cel psihic (ca pildă concludentă ne poate servi puterea uluitoare a omului care se află în stare de afect sau moartea mamei la aflarea știrii despre decesul copilului). Nivelul superior, căruia i se supun în om aspectele vieții biologice și psihice – este cel moral. De dragul adevărului și al conștiinței proprii omul este capabil să jertfească toată bunăstarea sa. Însăși viața își pierde valoarea pentru acești oameni. Câți „martiri pentru idee” cunoaște istoria!
Însă cel mai înalt nivel al existenței este cel duhovnicesc, în fața căruia chiar și morala este secundară, subordonată. Dacă moralitatea omului se apreciază după caracterul relațiilor lui față de alți oameni, față de familie, lege, natura înconjurătoare, lumea exterioară, adică după faptele lui, atunci duhovnicia – este o cu totul altă categorie. Ea se cunoaște prin dorințele tainice ale sufletului, prin puritatea lui față de orice murdărie interioară, în primul rând față de trei idoli principali, pe ale căror altare omul de la începuturile existenței lui pe acest pământ își consacră toate puterile, talentele și deseori însăși conștiința sa – este vorba de căutarea delectărilor (confortului, plăcerilor, distracțiilor…), a belșugului material și a slavei (laudelor, distincțiilor, funcțiilor, celebrității…) sau, după spusele lui avva Dorotei, a iubirii de pofta, a iubirii de argint și a iubirii de slava.
Duhovnicia, bineînțeles, presupune o înaltă moralitate, însă moralitatea nu este întotdeauna o mărturie a adevăratei duhovnicii. Deoarece deseori vreo persoană cu o moralitate ireproșabilă din punctul de vedere al moralei sociale este infectată de o așa trufie, iubire de lavă, invidie, avarie etc., încât este, cu adevărat, o „satană sfântă”. În așa caz moralitatea își pierde importanța sa.
Această codependență a nivelurilor existenței vorbește despre multe. Înseamnă că duhul omului, ca o soluție generatoare de viață, naște „cristalele” nivelurilor de mai jos ale vieții omului, determinând conținutul și caracterul tuturor direcțiilor activității sale. La rândul său, însăși duhul omului, esența lui, se formează, în cele din urmă, din acel scop suprem pe care omul și-l fixează în viață.
Acest scop poate fi orientat către căutarea sensului vieții, a adevărului, a sfințeniei, a dreptății. Despre astfel de duhovnicie scria apostolul Pavel: Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa… Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii. (Gal. 5:22,26)
Însă scopul final al omului poate să nu se ridice mai sus de satisfacerea cerințelor stomacului, de căutarea de slavă, de bogăție, de plăceri sau de dorința de a căpăta cunoștințe, de a se dezvolta estetic, de a crește în carieră. Și în acest caz toate valorile și idealurile duhovnicești – căutarea adevărului, Dumnezeu, sufletul, veșnicia, puritatea conștiinței, dragostea față de alt om, sacrificiul, dezinteresarea – devin piedică în această viață și se transformă în praf. Dar parcă nu este evident că în conformitate cu un astfel de principiu „duhovnicesc” se va dezvolta activitatea individului, a vieții societății, a popoarelor și a civilizației în întregime?
Oamenii înțelepți întotdeauna vedeau urmările fatale ale unei atare „duhovnicii” materialiste, a cărei perspectivă se nimicește totalmente de moartea inevitabilă a omului. Bine cunoscutul activist public rus Ivan Sergheevici Aksakov a rostit în legătură cu aceasta cuvinte minunate prin puterea și patosul lor prorocesc: „Progresul care Îl neagă pe Dumnezeu și pe Hristos devine, până la urmă, un regres: civilizația se termină cu sălbătăcire; libertatea – cu despotism și robie. Scoțând de pe sine chipul lui Dumnezeu, omul va scoate inevitabil de pe sine și chipul omului și va spori în chipul fiarei.”
S-ar părea că sunt niște spuse prea dure. Dar parcă problemele contemporane, nemaipomenite după dimensiunile și acutizarea lor – de ordin moral, social, ecologic, economic, militar și multe altele – nu mărturisesc despre caracterul „progresului” care s-a lepădat de Hristos, de valorile duhovnicești și morale ale Lui?
Parcă propaganda (legiferată!) a tot felul de imoralități și bătaia de joc de trupul și sufletul omului, libertinismul pentru tot felul de perversități, dominația vițelului de aur, dictatura corupției, a lumii criminale etc. – nu sunt o mărturie a sălbătăcirii lumii care s-a lepădat de Hristos?
Parcă democrația contemporană nu este un despotism de facto ale unei oligarhii financiaro-industriale cunoscute ori tainice, precum și o robie camuflată a popoarelor?
În sfârșit, o totală permisivitate a ocultismului, a magiei, a vrăjitoriei, până la satanism și hulirea deschisă a orice sfințenie („libertatea religioasă”), propaganda legiferată a cultului cruzimii și a violenței – parcă toate acestea nu prezintă scoaterea de pe sine de către societatea civilizată contemporană a chipului lui Dumnezeu și a celui omenesc și nu este „râvna pentru chipul fiarei” – al antihristului?!
Duhul își creează formele! După cum este duhovnicia omului, a societății – așa sunt și roadele exterioare ale vieții. Acest adevăr simplu este cheia la taina paradoxului civilizației noastre. El reiese direct din legea de bază a vieții și activității omenești, declarată de Hristos: Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?.. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. (Mt. 6:31,33). Prin Împărăția lui Dumnezeu în acest context se are în vedere nu doar Împărăția vieții veșnice, dar sfințenia sufletului și în această viață pământească. Or, Hristos a spus: Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (Lc. 17:21).
Omului ca și societății care și-a pus drept scop în viață crearea acestei Împărății înăuntrul său, i se vor adăuga toate cele necesare și pentru viața exterioară. Căci este clar că toate crizele sunt generate de depărtarea omului de la normele sfinte și morale ale vieții. Doar această lege evanghelică poate fi citită și invers: „Dacă nu veți căuta mai întâi Împărăția lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, atunci veți pierde, la urma urmei, și ceea ce să mâncați, ce să beți și ce să îmbrăcați”, adică însăși bunăstarea pământească.
Acesta este răspunsul la întrebarea centrală a contemporaneității: de ce omenirea se apropie nu de triumful bunăstării depline pe pământ, dar de o tragedie finală și inevitabilă cu o viteză catastrofală?
Greșeala principială a conștiinței omenești constă în ideea primordială a civilizației – că omul își vede în mod stihinic, nebunește, scopul vieții sale nu în dezvoltarea duhovnicească și morală, dar mai întâi de toate în iubirea de slavă, iubirea de argint și iubirea de poftă – în cultul acestor idoli păgâni. Ei, înrobind mintea, o orbesc, ca urmare activitatea omului capătă un caracter fals și în formă de bumerang se întoarce împotriva lui. Patimile, devenind zeii omenirii, duc conștiința umană la pieire, deoarece prin însăși firea lor sunt suferință (cuvântul slavonesc [și cel românesc „patimă” – nota noastră] semnifică „suferință”) și moarte și de aceea cultivarea lor este egală cu sinuciderea. De aici reiese un rezultat așteptat al acestei greșeli fatale – crizele care cresc tot mai mult și cu numărul, și cu dimensiunile.
Omul își dorește roade, fără a se gândi la rădăcini. Dar fără grijă pentru ele pomul vieții se usucă și însăși roadele lui devin amare și otrăvitoare.
Din contra, este ușor să ne imaginăm ce viață socială, economică și culturală am avea, dacă societatea și-ar pune drept scop o astfel de educație a omului, prin care el ar înțelege că nu există roade fără de rădăcini și ar tinde cu adevărat către onestitate, adevăr, iubire de frați, dezinteresare – către sfințenia Împărăției lui Dumnezeu și adevărul Ei. Întreaga viață s-ar schimba și raiul mult căutat ar veni pe pământ. Doar conștientizarea acestui adevăr evident poate pune începutul la vindecarea și mântuirea lumii.
Sursa: Alexey-osipov.ru