„Cu ce cununi de laude vom încununa pe Maica lui Dumnezeu, care s-a arătat scaun cerescului Împărat, care se roagă pentru noi către Milostivul Dumnezeu și ne izbăvește din fărădelegile noastre? Deci către dânsa să strigăm: Bucură-te, Preacurată, că prin tine a fost cu noi Domnul puterilor; roagă-te cu dinadinsul să se mantuiască sufletele noastre…
Cu ce flori duhovnicești vom încununa pe Maica lui Dumnezeu, care s-a arătat scară cerească…
Veniți toți pământenii să facem prăznuire Maicii lui Dumnezeu…
Suflete al meu, pentru ce te lenevești și nu strigi către Maica lui Dumnezeu: Doamnă atotstăpânitoare, ceea ce ai născut cu nespusa minune pe Domnul cel iubitor de oameni, pe Acela roagă-L să ne mântuiască pe noi!
O, preamilostivă Stăpâna mea, nu mă lepăda pe mine, nevrednicul, ci primește această puțină rugăciune a mea din buzele mele cele întinate, și o du Fiului tău și Dumnezeului nostru, Care S-a născut cu trupul din tine spre mântuirea noastră…”
Așa ne rugăm noi, creștinii, către Maica lui Dumnezeu, când citim al doilea Paraclis al Maicii Domnului. Și atunci când ne aude, noi trăim cele mai sfinte clipe, căci lacrimile noastre ca niște salbe se rostogolesc pe obraji, pe mâini, peste cartea dechisă de rugăciuni și plânsul scâncește în noi odată cu cuvintele rugăciunii pe care le rostim din adâncul sufletului. Ne-am întrebat vreo-dată, de ce plângem fără să vrem când citim acest Paraclis?
Atunci când citim orice rugăciune sau acatist, atunci ne unim cu cerul, se face acest legământ între cer și pământ, adică între Maica Maria și noi și Ea ascultă rugăciunea noastră și e prezentă lângă noi, și ne ascultă durerea până la căpăt. Și, peste timp, simțim cum Ea ne ajută, ne miluiește, intervine în viața noastră și ne tămăduiește durerile sufletești, bolile pe care le îndurăm, problemele vieții care ne chinuie.
Dacă nu ar fi fost Maica Maria, nu am fi fost nici noi pe acest pământ. Anume Ea, primind prin Arhanghelul Gavriil binecuvântarea lui Dumnezeu – că va naște pe Mesia – a fost și este acea ființă care, prin Fiul ei Iisus Hristos, ne mântuiește și pe noi, cei de pe pământ.
Aud cum mulți oameni mărturisesc multe minuni despre Sfânta Maria Născătoare de Dumnezeu, că li s-a arătat atât în vis cât și în realitate chipul Ei. Și cât de mult se bucură oamenii când Maica Maria îi vindecă de boală, de dureri sufletești.
Fecioara Maria este cu adevărat Maica lui Dumnezeu, deoarece o mamă nu dă naștere numai cărnii trupești a Fiului ei, ci și persoanei acestuia. Maica Domnului l-a născut pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe cea de-a doua Persoană a Treimii, după trup, întrupată. Ea nu este numită niciodată de ortodocși numai „Maria” sau numai „Sfânta Fecioară”, în Ortodoxie rugăciunea echivalentă pentru „Bucură-te, Marie, cea plină de har” este următoarea:
„Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te, ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre.”
Dar însăşi Fericita, care s-a învrednicit de darurile mai presus de fire, durerile de care a scăpat când a născut le-a suferit în timpul patimilor Domnului, suportând sfâşierea inimii din pricina compătimirii de mamă, pentru că vede omorât ca pe un făcător de rele pe Acela pe care îl ştia Dumnezeu prin naştere, şi atunci a fost sfâşiată de gânduri ca de o sabie. Acest lucru vor să-l spună cuvintele: Şi sabie va trece prin însuşi sufletul tău (Lc. 2:35). Dar bucuria învierii, pe care o propovăduieşte Dumnezeu, Cel care a murit în trup, preschimbă durerea.
Când a binevoit Hristos Dumnezeul nostru să o ia pe Maica Sa la Sine, atunci cu trei zile înainte a făcut-o să cunoască, prin mijlocirea îngerului, mutarea sa cea de pe pământ. Căci Arhanghelul Gavriil, venind la dânsa, a zis: „Acestea zice Fiul tău: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primește cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viața cea nemuritoare”.
Potrivit Bibliei, Fecioara Maria a fost înştiinţată de un înger de trecerea ei la cele veşnice. Apostolii, aflaţi în acel moment în diferite zone ale lumii, au fost aduşi pe nori pentru a fi prezenţi la acest eveniment. Apostolul Toma nu a fost prezent la înmormântare, el ajungând trei zile mai târziu. Întristat, a cerut să se deschidă mormântul, pentru a săruta mâinile Născătoarei de Dumnezeu, dar intrând, l-a găsit gol. În timp, în cuvântările Părinţilor Bisericii s-a afirmat cu mai multă putere credinţa că, după adormirea Sa, Fecioara Maria a fost înviată de Iisus Hristos şi luată cu trupul în împărăţia cerurilor.
Locul de origine al sărbătorii este Ierusalim, Oraşul Sfânt, unde se păstrează până astăzi, în apropierea Grădinii Ghetsimani, mormântul Maicii Domnului şi biserica zidită pe acest mormânt. În spatele mormântului Maicii Domnului din această biserică este pusă la închinare pentru pelerini icoana Maicii Domnului Născătoare de minuni, cunoscută sub numele de Ierusalimitissa.
Adormirea Maicii Domnului este cea mai veche sărbătoare închinată Sfintei Fecioare Maria, dar mărturii despre existenţa ei nu există decât începând din secolul al V-lea, când cultul Maicii Domnului începe să se dezvolte foarte mult, mai ales după Sinodul IV Ecumenic, care a hotărât că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu.
Cunoscută popular ca Sfânta Maria Mare, sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului este prăznuită în fiecare an pe data de 28 august, pe stil vechi, iar pe stil nou e sărbătorită la 15 august. Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este considerată de mai mulţi teologi drept „Paștele verii”, fiind sărbătoarea cea mai cunoscută în popor din acest anotimp şi cea mai importantă din cele închinate Născătoarei de Dumnezeu.
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md