Astăzi, la 24 august 2024, în Duminica a IX după Cincizecime, la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie s-a citit fragmentul din Evanghelia după Matei (14:22-34) despre umblarea pe mare a Domnului Iisus Hristos și Apostolului Petru după minunata săturare cu cinci pâini și doi pești a cinci mii de oameni.
Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.
Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo.
Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă.
Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.
Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat.
Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!
Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.
El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.
Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!
Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?
Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul.
Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.
Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.
Tâlcuirea Sfântului Ierarh Teofan Zăvorâtul:
Sfântul Apostol Petru, cu îngăduinţa Domnului, coboară din corabie şi merge pe apă; apoi, se lasă biruit de imboldurile fricii şi începe să se scufunde.
Faptul că s-a hotărât să facă un lucru atât de neobişnuit nu este vrednic de mustrare, altminteri Domnul nu i-ar fi îngăduit; mustrare merită faptul că nu şi-a păstrat starea sufletească dintâi. Pe Apostol îl umpluse o nădejde în Domnul plină de însufleţire, întemeiată pe credinţa că El poate orice şi asta i-a dat curajul să înfrunte valurile. A făcut câţiva paşi pe această cale nouă: ar fi trebuit să se întărească în nădejde, având în vedere pe Domnul, Care era aproape, şi faptul că deja mersese pe apă prin puterea Lui; el însă s-a lăsat pradă cugetărilor omeneşti: „Vântul este puternic, valurile sunt mari, apa n-are statornicie”, iar aceasta l-a zdruncinat, slăbind în el tăria credinţei şi a nădejdii. Din această pricină a scăpat din mâna Domnului şi, rămânând supus lucrării legilor firii, a început să se scufunde. Domnul l-a dojenit: „Puţin credinciosule! pentru ce te-ai îndoit?”, arătând pricina primejdiei.
Iată o lecţie pentru toţi cei ce întreprind vreun lucru, mic sau mare, cu scopul arătat de a plăcea Domnului! Trebuie păstrată căldura dintâi a credinţei şi nădejdii, din care se naşte o mare virtute: stăruinţa în fapta bună, care slujeşte de temelie a vieţii plăcute lui Dumnezeu. Atâta vreme cât această stare se păstrează, însufleţirea de a pur ta ostenelile căii pe care ai păşit nu piere, şi piedicile, oricât de mari ar fi, trec nebăgate în seamă. Atunci când ea slăbeşte însă, sufletul omului se umple îndată de închipuiri privitoare la mijloacele omeneşti de păstrare a vieţii şi de ducere la bun sfârşit a treburilor începute; şi întrucât acestea se arată întotdeauna neputincioase, în sufletul lor se strecoară frica: „Ce o să fie ?”; de aici se naşte şovăiala: „Să mai continuu?”, şi în cele din urmă părăsirea deplină a lucrării cu pricina.
Trebuie făcut aşa: ţine-te de ce-ai început, goneşte gândurile care te tulbură şi îndrăzneşte întru Domnul, Care este aproape.