(Sfârșit. Începutul )
Poiana Marului. Al doilea Athos
Mănăstirea Poiana Mărului cu împrejurimile sale
Ctitorie certa a Sfantului Vasile, anul 1730… E seara deja si raul e prea umflat, nu se poate trece. Ramnicul, apa ce aproape inconjoara muntele manastirii, ca un hotar spre lumi inalte, lasandu-te sa razbati doar atunci cand iti e harazit.
A doua zi suntem iarasi in Jitia, la magazinul satesc de pe mal, cautand un tigan carutas care ne promisese c-o sa ne treaca prin vad. Valurile ajung pana la burta bietilor caluti, care se opintesc din toate puterile, abia sprijinindu-se pe pietrele alunecoase. Iar apoi se avanta pe drumeagul acela desfundat, zgaltaindu-ne si zgranganind caruta asurzitor, un drum hotarat si abrupt, ce se infige parca direct in cer.
E de necrezut ce distante parcurgeau atunci, pe jos, calugarii lui Vasile. Manastirile Dalhauti si Poiana Marului erau considerate aproape ca una singura, o singura obste, sub un singur staret, iar Sfantul facea de sute si sute de ori drumul asta, pe care azi iti ia ore sa-l strabati anevoios, cu masina. Tot el pleca adesea si spre celelalte manastiri ale sale din munti, toate intemeiate si ridicate de el, ca sa le verifice randuielile aspre si sa-si instruiasca monahii.
O frematare de calugari era aici, in veacul al XVIII-lea, in jurul renumitei Poiana Marului. Cel putin unsprezece manastiri a condus si supravegheat spiritual egumenul Vasile, in muntii Vrancei si ai Buzaului. Doar el – singur! –, fapt rar intalnit, in intreaga traditie isihasta: Dalhauti, Ciolanu, Ratesti, Rogoz, Bontasti, Traisteni, Gavanu, Fundatura, Carnu, Valea Neagra, azi manastiri renumite, toate au fost „opera” lui, umplute doar cu ucenici formati de el, romani si rusi, unite intr-o vatra de sihastrie celebra oriunde in lume, in acea vreme, sub numele de „al doilea Athos”.
Adevarata fortareata uriasa din lemn este manastirea Poiana Marului. Lemn! Lemn mult, lemn innegrit, inchegat in niste constructii fabuloase, nepamantene. Biserica este cea mai mare si mai sofisticata plasmuire din lemn din cate am vazut. O complicata alcatuire ruseasca, de barne prelungi, c-o bogatie de imense turle deasupra, asemeni unei fantasmagorice nave spatiale de scandura, coborate in mijlocul unei pajisti cu flori galbene.
Manastirea e azi cam pustie. Asa e de luni de zile. Doar un calugar tanar si patru maici stau aici, insa credinciosii nu prea mai vin. Asta, de cand Episcopia Buzaului si Vrancei l-a exilat din manastire pe un parinte, numit Macarie (Besliu), cel care a refacut manastirea dupa comunisti si care era iubit enorm de mii de oameni. Au fost conflicte multe, violente, s-a vorbit chiar de un blestem, de-o incalcare a „Testamentului” scris al Sfantului Vasile din anul 1764, care ameninta cu anatema peste veacuri pe oricine va incerca sa strice randuielile athonite ale manastirii sale, aducand aici calugarite, in locul monahilor.
Catapeteasma bisericii vechi cu hramul „Toți Sfinții”, schitul Poiana Mărului, anul 1730
Asa s-a intamplat, acum nici un an (în 2010). Macarie a fost trimis abuziv la un schit indepartat, Muntioru, iar in locul sau au fost aduse sarmanele astea patru maici si tanarul preot Dionisie de la Ciolanu, monahi care nu au nici o vina. Parintele ma intampina tacut, cu ochii in pamant, abia intr-un tarziu ma intreaba daca-s venit tot „in legatura cu scandalul”, resemnat, pregatit sa-mi spuna si mie, ca atatora altii, ca el n-are ce face, c-a fost trimis cu ascultare de Inaltul, iar un calugar trebuie sa asculte… Si chiar se mira cand aude ca nu pentru asta am venit.
Împrejurimile schitului Muntioru
Desigur, imi va arata manastirea, imi va zice atata cat stie si el despre Sfant, caci e venit de putin timp si trebuie sa-l inteleg… El, unul, poate chiar ca ar fi dorit sa plece, data fiind aceasta stare conflictuala, in care i-e greu sa traiasca unui calugar. Da, poate ar fi plecat. Daca acum un an, cand a venit prima oara aici, n-ar fi vazut o icoana a Sfantului Vasile.
Cuviosul Vasiile Carpatinul
„Icoana aceea mi-a schimbat viata. Un sfant cu palmele pe piept, in pozitia de „rugaciunea inimii”. Nu stiu ce a fost atunci. Simpla vedere a icoanei?… Faptul ca acea icoana se afla intr-un loc atat de binecuvantat?… Nu stiu. Dar din august, cand am vazut-o, si pana in noiembrie, cand am venit aici, tot icoana aia o vedeam in minte, pe oriunde mergeam. Mereu, mereu. Ma obseda, ma chema, am inceput sa citesc despre Sfantul acesta, veneam aici si intrebam despre el, daca se stie mai mult, ce carti a scris, daca are moaste… Eu am fost hirotonit pe 15 noiembrie, de ziua Sfantului Paisie, ucenicul lui Vasile de la Poiana Marului. Si tot de 15 noiembrie, dupa un an, am fost chemat aici.”
Vad si eu icoana aceea, in dreapta altarului. Parintele Dionisie accepta sa fie fotografiat langa ea. Vasile e, intr-adevar, in putina iconografie, unul din cei mai „spiritualizati” sfinti romani din cati am vazut. Subtire, doar piele si os. Destul de inalt, probabil. Privirea coborata peste pometii proeminenti, privindu-te c-o blandete inlacrimata si-o mila ce vine parca dintr-o mila de sine insusi.
A murit in anul 1767, in manastirea asta, dar din smerenie, n-a vrut sa i se stie locul de ingropaciune, trecand aceasta dorinta chiar in testamentul sau. Si totusi, dintr-o anumita cruce straveche infipta in iarba inapoia altarului, calugarii au vazut iesind, in unele nopti, o lumina nefireasca…
Academia din iarba
A devenit deja un „tabiet” al locului: in unele seri de vara, parintele Dionisie sta cu maicile sale pe iarba si privesc impreuna cum razele sidefii ale lunii scalda halucinanta constructie intunecata a bisericii. Ireala, tenebroasa, parca de pe alta lume…
Se uita cu totii si-si inchipuie ce-a fost demult. E-atata istorie si sfintenie in locul asta, incat tanarul preot se infioara povestind.
Abia zabovind un timp aici si-a dat seama. Imi arata intr-o carte recenta, a unui teolog italian, Dario Raccanello, elogiile aduse de carturari si traitori crestini acestei manastiri, staretului Vasile, spiritualitatii romanesti din veacul al XVIII-lea. Sunt sute de pagini de admiratie, doar despre Vrancea, Buzau si Poiana Marului. „Aici exista o straveche traditie isihasta care isi afunda radacinile in insesi radacinile crestinismului si care e inca vie si in zilele noastre”… „Un puternic curent filocalic romanesc de rugaciune care a iradiat in intreaga lume ortodoxa”… „Sfantul Vasile, cel mai profund cunoscator al literaturii ascetice si mistice bizantine pana in vremea sa”… „Nici un alt schit romanesc nu a exercitat in campul culturii spirituale o influenta asemanatoare celei de la Poiana Marului”… Si altele si altele.
Strainii au scris. Noi, injust de putin. Italianul insusi e revoltat uneori, citand ca „pana astazi, in literatura teologica romaneasca, figura lui Vasile nu a facut obiectul nici unui studiu (…), iar in manualele de Istoria Bisericii Ortodoxe Romane numele „staretului” nostru de la Poiana Marului e amintit doar in treacat…”.
Interiorul bisericii mici cu hramul „Nașterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”, anul 1812
Toti strainii ne elogiaza istoria, „certandu-ne” ca astazi nu izbutim a ne pretui indeajuns comorile. Vorbesc despre aceasta manastire ca de „un mare centru cultural european”, „un fenomen unic”, afirmand ca „rar s-a intalnit un schit ca acela de la Poiana Marului, care in doar o suta de ani de viata sa fi lasat urme atat de profunde in literatura religioasa”.
Aici, in pustietatea muntilor vranceni, se afla in vremea lui Vasile o prestigioasa biblioteca si un „scriptorium”, din care au iesit o multime de copii si manuscrise nepretuite, executate de scribi copisti faimosi, ce lucrau zi si noapte, dupa o adevarata gramatica a transcrierii expresiilor straine. Calugari carturari, instruiti la nivel european, oameni de spirit senzational traiau in codrii astia, candva. Iar deasupra tuturor a vegheat neintrerupt, vreme de 37 de ani, acelasi si acelasi Vasile Carpatinul…
Tanarul Dionisie sta aici, pe iarba, si priveste biserica innegrita. Si langa el ii simte adesea pe calugarii de odinioara, adunati imprejurul duhovnicului lor, care „avea obiceiul sa se aseze pe iarba verde de langa biserica, sub pomii care se aflau in jurul lacasului, si atunci fratii veneau sa sada alaturi de staret, care incepea sa le vorbeasca si sa le raspunda la intrebari…”.
Ucenicul Paisie Velicikovski aminteste ca la aceste reuniuni – numite „convorbiri de suflet folositoare” – participau sute de monahi, sezand pe iarba si „indestulandu-se cu miere duhovniceasca, care picura pe buzele povatuitorului Vasile”…
O adevarata Academie teologica in aer liber era la Poiana Marului, c-un duh de rugaciune extraordinar de puternic, in aceasta obste numita „minunata”, de cronicile bisericesti ale vremii, in care monahii traiau in desavarsita armonie si ascultare, iubind tacerea, smerenia si saracia celor materiale, urmand cu sfintenie regulile staretului lor: fara carne, fara nici un pahar de vin. In post, cu exceptia sambetei si duminicii, fara branza si lapte. Citirea zilnica a Sfintei Scripturi. Dar mai ales practicarea neincetata a rugaciunii inimii, rostirea ei continua in minte, prin anumite „tehnici” care au creat „un adevarat curent de innoire al monahismului isihast din intreaga lume”.
Vasile era socotit „cel mai faimos isihast din Romania… Primul dascal din Rasaritul ortodox al rugaciunii mintii in timpurile moderne, din moment ce, din punct de vedere cronologic, Paisie Velicikovski si Nicodim Aghioritul s-au distins dupa el”, asa cum precizeaza un vestit cronicar grec, Paisios Tachiaos. Prin asta e celebru si azi in istorie Vasile de la Poiana Marului: prin „stiinta” de a rosti cinci vorbe. Doamne. Iisuse. Hristoase. Miluieste-ma. Pe mine.
La el, numai cinci. Fara „Fiul lui Dumnezeu”. Fara „pacatosul”. Doar atat. Iar dupa aceea e doar Raiul…
Macarie de la Muntioru. Harul merge inainte
Aveam sa-l cunosc si eu pe acel Macarie (Besliu), cel numit de multi credinciosi „un al doilea Vasile de la Poiana Marului”, la schitul sau din varful muntelui in care a fost exilat, Muntioru, urcand tot cu o caruta trasa de cai, insa pe-un drum mult mai anevoios si acoperit de noroaie adanci, pana la genunchi, printr-o ploaie torentiala, urcus de aproape doua ore in care de vreo doua ori am crezut c-as putea sa imi pierd viata.
Urcușul în Muntele Muntioru
Macarie, duhovnicul taran, hatru, cu plete albe si fruntea plesuva, caruia insusi parintele Cleopa i-a sarutat mana, zicandu-i ca „e bucuros sa vada pe cel pe care Cuviosul Vasile l-a ales staret la manastirea lui”. Cel care a pus la cale, intr-un timp miraculos de scurt, canonizarea Sfantului, din anul 2003, la care au slujit 15 arhierei si 150 de preoti. Calugarul care a vazut cu martori, la Poiana Marului, dupa o miezonoptica de vara, „la doispe jumate-unu noaptea, o lumina iesind din crucea de langa biserica, nici de foc, dar nici sa zici ca-i de aur, ci o lumina blanda care iradia cam la trei-patru metri, asa, imprejurul crucii…”.
E crucea din iarba dindaratul altarului, sub care multi oameni cred ca ar fi moastele Sfantului vrancean. Dar tanarul Dionisie nu poate sti. Nici inaintasul sau, Macarie, nu poate spune asta. Oricum, nu s-ar putea sapa acolo, caci sfantul insusi nu a dorit-o, in testamentul sau, deci deshumarea n-ar avea nici un temei.
Si totusi, tanarul Dionisie il simte pe Sfant mereu langa el. Cum? N-ar putea spune. Printr-un anumit „duh” ce pluteste peste gradina asta plina de meri, din soiuri ce nu mai traiesc nicaieri in tara, la atat de mari inaltimi… Prin icoana aceea aurita din dreapta catapetesmei, destul de noua altminteri, dar care i-a schimbat, candva, destinul… Prin cele cinci cuvinte pe care le rosteste mereu, in creierul sau, caznindu-se sa nu le piarda, sa nu le strice cadenta respiratiei, chiar si atunci cand vorbeste cu mine, cu maicile sale, tinere si speriate de o misiune asa de mare, cand munceste la gradina sau cand paseste printre flori, asteptand duminicile, la biserica, oameni care incep sa vina iarasi, din ce in ce mai multi, inapoi, in locul acesta binecuvantat, pe care n-au cum sa-l uite.
Mereu, aceleasi cinci cuvinte. Rasunand in gand, ca un clopot indepartat: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine.”
Cinci vorbe. Atat. Dupa aceea, e doar Raiul.
Bogdan Lupescu
În imaginea la publicare – Manastirea Poiana Marului
Sursa: Arhiva.formula-as.ro