La 7 martie 2022 începe Postul Mare. Pe parcursul lui TRADIȚIA va publica fragmente din predicile Sanctității Sale Patriarhul Chiril dedicate Postului Mare. Le vom prelua din cartea «Патриарх Московский и всея Руси Кирилл. Тайна покаяния. Великопостные проповеди (2001-2011). М.: Изд-во Московской Патриархии, 2012» (Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril. Taina pocăinței. Predicile din Postul Mare. 2001-2011). Primul fragment este din predica rostită în duminica care precede postului – Duminica Iertării.
Traducerea în limba română aparține Anghelinei Savin-Zgardan, doctor habilitat în filologie.
Astăzi este ultima duminică înainte de Postul Mare, numită Duminica Iertării. Adineaori am auzit împreună un fragment din Evanghelia după Matei, care se încheie prin cuvintele: unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta (Mt. 6, 21). Dar cum să facem ca într-adevăr comoara veritabilă să fie netrecătoare, ca în inima omului întotdeauna să fie bucurie, pace, linişte, conştiinţa gândului că lui îi este suficient ceea ce are, ca în sufletul lui să fie o singură dorinţă – să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru tot? Ziua de azi ne ajută să înţelegem ce trebuie să facem, ca omul să poată avea o astfel de comoară duhovnicească.
În ultima duminică înainte de Postul Mare Biserica pomeneşte izgonirea primilor oameni din Rai. Adam şi Eva, creaţi de Dumnezeu după asemănarea Sa, au fost puşi în rai de Dumnezeu (Fac. 2, 15), unde s-au aflat în comunicare permanentă cu Creatorul său. Ei trebuia să muncească, lucrând grădina raiului lui Dumnezeu, dar să muncească nu în sudoare frunţii, nu în scârbire, dar îmbinând munca cu bucuria vieţii împreună cu Dumnezeu.
Însă, după cum mărturiseşte Biblia, împins de diavol, omul a refuzat planul lui Dumnezeu. El nu a dorit să audă glasul lui Dumnezeu şi să se supună legilor Lui, încălcând-o pe cea mai importantă dintre ele – ascultarea de Dumnezeu. Şi atunci Domnul l-a lăsat pe om propriei voinţe.
Izgonirea primilor oameni din rai este un oarecare simbol, o imagine a respingerii de către om a lui Dumnezeu. Diavolul, ispitind pe primii oameni, le-a spus că pot mânca din pomul cunoaşterii binelui şi a răului, de la care Dumnezeu le-a interzis să mănânce (…). De ce să ascultaţi de Dumnezeu, dacă puteţi pur şi simplu să gustaţi fructul şi să deveniţi singuri dumnezei? Şi oamenii au hotărât să ajungă până la înălţimea şi puterea lui Dumnezeu fără Dumnezeu. Domnul le-a dat o atare posibilitate, dar deja izolându-i de la comunicarea cu Sine. Şi s-a rupt legătura care unea pe om cu Dumnezeu, omul s-a pomenit de unul singur, de acum încolo el trebuia să trăiască doar cu propria raţiune, el era nevoit singur să-şi dobândească mâncare şi să se apere. În sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta (Fac. 3, 19), a spus Domnul lui Adam, izgonindu-l din rai.
De atunci, pe parcursul întregii istorii, toate puterile omului erau orientate spre faptul ca în sudoarea feţei să-şi dobândească pâinea, să-şi asigure haine şi locuinţă. Ca să-şi uşureze această muncă, el a început să tindă spre puterea asupra altor oameni. Şi istoria omenirii s-a umplut de un şir de conflicte şi războaie. Omul nu a devenit mai fericit, dar i-a apărut o anumită iluzie: dacă va dobândi mai multă pâine, haine, dacă va avea mai multe mijloace materiale şi mai multe posibilităţi pentru o viaţă prosperă, atunci el va deveni mai fericit, el îşi va întoarce raiul, făurindu-l pe pământ fără ajutorul lui Dumnezeu.
Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta… Istoria vieţii primilor oameni ilustrează foarte bine aceste cuvinte ale Mântuitorului. După izgonirea din rai inimile lor au început să aparţină lumii, unde s-au dovedit a fi toate comorile lor, unde trebuia de muncit în sudoarea frunţii, asigurându-şi hrană, unde în vrajba fratricidă s-a vărsat primul sânge, unde vertiginos a început să se răspândească păcatul ca o normă a existenţei omenirii, lipsind această existenţă de puterea vitală. (…) Oamenii au făurit o civilizaţie care era incompatibilă cu viaţa. Iată ce a ieşit din faptul că inimile oamenilor şi „comorile” lor s-au pomenit în lume! Pe când comoara se afla în rai (…) Şi dacă Dumnezeu este iubire (1 In. 4, 8), atunci şi în inimă este iubire. Dacă Dumnezeu este adevăr, atunci şi în relaţiile între oameni este adevăr. Dacă Dumnezeu este pace, atunci pace este şi în suflet, şi în jur. Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.
Izgonirea primilor oameni din rai nu a fost o manifestare a unei cruzimi, dar expresia dreptăţii lui Dumnezeu. Doriţi să trăiţi fără Dumnezeu? – Trăiţi. – Vreţi să fiţi fericiţi fără Dumnezeu? – Încercaţi să fiţi fericiţi. – Nu aveţi nevoie de Dumnezeu? – Trăiţi, cum doriţi.
Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta… Dar putem oare să dobândim raiul în inimă? Poate este un mit vechi şi nimic dintre acestea omul nu poate obţine? Biserica mărturiseşte: este cu putinţă să ne întoarcem în rai, la Domnul. Este cu putinţă, deoarece Domnul, Creatorul, Tatăl iubitor L-a trimis pe Fiul Său, ca El prin suferinţele Sale pe cruce să răscumpere păcatele noastre, să cureţe fărădelegile noastre şi să ne deschidă în faţa noastră porţile raiului. (…) Nu se poate să ai iadul în inimă aici, pe pământ, şi să obţii raiul în veşnicie. Dar dacă noi vom putea obţine raiul în inima noastră, el va fi şi în veşnicie. „Oare nu raiul în gânduri şi în duh este locul fericirii veşnice? Un astfel de rai nu va avea sfârşit: în el totul este nezdruncinat. Acolo cerul nou se va întinde în neputreziciune şi pământul nou se va uni cu veşnicia şi fericirea”, spunea cuviosul Efrem Sirul.
Dar ce trebuie să facem ca răspuns la măreaţa misiune de răscumpărare a Mântuitorului, Care a deschis în faţa noastră porţile raiului? Trebuie să stabilim cu Dumnezeu acele relaţii, care erau la primii oameni până la căderea în păcat. Şi primul pas important pe calea restabilirii acestor relaţii, pe calea de întoarcere în rai, este conştientizarea propriilor păcate.
Intrând în Postul Mare, să (…) intrăm în acea vreme, când putem încerca, sprijinindu-ne pe rugăciune, pocăinţă, să săvârşim dacă nu întoarcerea, cel puţin o anumită cotitură în direcţia raiului, ca să vedem lumina lui Dumnezeu şi să simţim puterea prezenţei lui Dumnezeu.
Din predica rostită la Dumnezeiasca Liturghie în Duminica Iertării la Catedrala „Hristos Mântuitorul” din Moscova, 1 martie 2009