Rugându-ne prin cuvintele sfântului Efrem Sirul, noi Îl rugăm pe Domnul să ne dea duhul răbdării. Ce fel de virtute este aceasta – răbdarea, a o dobândi pe care ne cheamă cuviosul în zilele Postului Mare?
Răbdarea se referă la acele virtuţi, care nu sunt acceptate de oamenii ce sunt departe de credinţa creştină şi de valorile creştine ale vieţii, iar uneori este luată în derâdere. În acest caz răbdarea deseori este asociată cu o oarecare supunere, cu iresponsabilitatea omului, cu neputinţa a opune rezistenţă şi a lupta cu circumstanţele vieţii care îl provoacă pe om. Cu răbdarea de asemenea se asociază incapacitatea sau nedorinţa omului de a schimba spre mai bine mediul său de viaţă.
Aceasta este o rătăcire profundă. Răbdarea, ca şi smerenia, şi blândeţea, nu este slăbiciunea, dar puterea omului. Această putere are o natură deosebită, a cărei deţinere este în stare să ne dăruiască o bunăstare şi fericire reală şi profundă, dar nu efemeră şi exterioară. Deoarece prin răbdare trebuie să înţelegem capacitatea omului a-şi apăra viaţa sa interioară şi lumea sa duhovnicească de la influenţele rele şi dăunătoare sufletului ce vin din mediul ambiant. Acestea pot fi maladiile trupeşti, pot fi şi scârbirile duhovniceşti. Dar de cele mai dese ori lumea noastră interioară suferă de pe urma faptului că este supusă influenţei din partea altor oameni, care doresc să exercite asupra noastră voinţa lor, încercând să dărâme cetatea noastră duhovnicească, se străduie să schimbe în propriile interese starea sufletului nostru.
Pe astfel de oameni noi îi numim duşmani. Dar astfel procedează nu doar acei, pe care noi, având motiv, îi considerăm duşmani. Doar uneori ne pricinuiesc durere sufletească, ne provoacă rana inimii persoane, care nu au o atitudine duşmănoasă faţă de noi, dar care ne prejudiciază neintenţionat, din rătăcire sau nesocotinţă. Dar în orice caz, rănindu-ne sufletul, lumea exterioară îşi exercită acţiunea sa asupra stării duhului nostru, influenţând distructiv cetatea noastră interioară, producând în noi schimbările sale, periclitând liniştea tainică a inimii noastre.
„Dacă dragostea îndelung rabdă şi este binevoitoare (1 Cor. 13:4), atunci cel care manifestă slăbiciunea sufletului în cazul întâmplărilor triste, care ţine răutate împotriva celor care l-au întristat şi care se îndepărtează pe sine de la dragostea pentru ei, nu încalcă oare scopul Proniei lui Dumnezeu?”, ne pune întrebarea cuviosul Maxim Mărturisitorul.
Răspunsul este în faptul cum creştinul este chemat să reacţioneze la obijduiri, la ofense, la încercările de a exercita o influenţă pierzătoare asupra stării sufletului său. O persoană credincioasă trebuie să răspundă la această luptă a duşmanului prin stăpânirea lumii sale interioare, impasibilitate duhovnicească. Aici cel mai important constă în faptul ca ofensele, aduse nouă, să nu trezească în sufletul nostru sentimentul de înrăire, de dorinţă arzătoare a răspunde prin orice mijloace persoanei în cauză, a-i plăti cu aceeaşi monedă. De aceea să ţinem minte bine: orice rău, orientat împotriva omului, îşi ajunge ţinta doar în cazul, când trezeşte ca răspuns un rău în sufletul său.
Dacă răspunzând la ofensă, obijduire, ocară, noi am simţit în sufletul nostru înclinare către rău, dacă am permis ca obida amară să pună stăpânire pe noi, dacă firea noastră este cuprinsă de iritare şi mânie, dacă în cruzimea inimii noi ne-am pus în gând să ne răzbunăm cu făptaşul, aceasta semnifică că duşmanul şi-a dobândit scopul şi el ne-a biruit, deoarece a reuşit să distrugă liniştea şi pacea interioară. Deoarece răutatea lui a dat buzna în sufletul nostru şi a pus stăpânire pe el şi arma lui ne-a atins. Aceasta înseamnă că în situaţia dată noi nu suntem nişte răzbunători drepţi şi nici măcar câştigători în competiţia a două rele, dar victimă adevărată, deoarece răutatea duşmanului a întrecut răbdarea noastră.
O înţelepciune măreaţă a vieţii include în sine adevărul veşnic din Evanghelie: cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt (Mt. 5:39). Nu mulţi contemporani ai noştri înţeleg adevărul acestor cuvinte ale Mântuitorului. Iar ele semnifică doar faptul că nici un fel de răutate a lumii acesteia nu are dreptul să triumfe asupra creştinului, să profaneze lumea lui duhovnicească, căci în caz contrar ar trebuie să admitem că răul este mai puternic ca binele, ceea ce nu este corect. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruie răul cu binele (Rom. 12:21), spune apostolul Pavel.
A nu fi biruit de rău – înseamnă a fi insensibil la ofense şi obijduiri, care provin de la altă persoană, a nu admite să intre răutatea străină în propria inimă şi a nu permite vrăjmaşului să o rănească. În situaţia de smerenie, dar totodată de rezistenţă hotărâtă la încercările vrăjmaşului şi ispititorului, cuviosului Amvrosie îi plăcea să spună: „A răbdat Moisei, a răbdat Elisei, a răbdat Ilie, voi răbda şi eu – mi-a fi bine şi mie”.
A nu fi biruit de rău – aceasta mai semnifică a-ţi păzi sufletul de la încercările din exterior de a-l birui. Iată această capacitate de a-ţi apăra omul interior de atacurile pierzătoare de suflet ale lumii înconjurătoare, a-ţi ridica un zid duhovnicesc de protecţie pentru protejarea sufletului tău firav, se numeşte răbdare. De acea, prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Lc. 21:19).
Într-adevăr, îmbrăcaţi în răbdare, ca într-o armură duhovnicească, trebuie să ne apărăm lumea noastră interioară, ca nimic din ce intră în noi din afară, să nu poată să o zdruncine. Şi atunci nu vom deveni victime pentru cei, care doresc să obţină biruinţă şi să cucerească sufletul nostru, folosind împotriva noastră răutatea sufletului nostru. Răbdarea, care pare oamenilor nepregătiţi a fi o slăbiciune vădită, celor care o cunosc se arată a fi o mare putere, capabilă să ajute în faptă omului la dobândirea fericirii şi a păcii adevărate, să-l facă puternic şi invincibil în faţa răutăţii, neadevărului omenesc şi a oricărei ispite diavoleşti.
„Spuneţi: slavă lui Dumnezeu pentru toate! Slavă lui Dumnezeu că îmi trimite ceea ce am avut de suportat, deoarece toate acestea aduc dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu, în care sălăşluiesc răbdătorii şi cei care cu bunătate primesc răbdarea. De răbdat răbdaţi, dar mai adăugaţi şi bunătatea… Aceea este de la Dumnezeu, iar aceasta este de la voi şi aşa veţi avea un punct de tangenţă cu Domnul”, ne învaţă sfântul ierarh Teofan Zăvorâtul.
Din cartea «Патриарх Московский и всея Руси Кирилл. Тайна покаяния.
Великопостные проповеди (2001-2011)»