„Dimineaţa, a doua zi, pe când se întorcea în cetate, a flămânzit; Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată.” (Mt. 21:18-19)
Domnul a osândit smochinul pentru nerodire fiindcă la arătare acesta era acoperit cu frunze într-aşa chip că s-ar fi cuvenit să fie în el şi roade, care însă nu se aflau. În viaţa creştinească, frunzele sunt faptele cucernice şi nevoinţele din afară, iar roadele sunt stările sufleteşti. Legea duhovnicească cere ca cele dintâi să aibă ca izvor pe cele din urmă; din pogorământ însă faţă de cei neputincioşi, este primit şi ca cele din urmă să se pârguiască în pas cu cele dintâi.
Dacă cele dintâi sunt îmbelşugate, iar cele din urmă nu-s nici măcar în faşă, aceasta nu este decât o amăgire de viaţă duhovnicească, ce poate fi descrisă prin cuvintele: a părea, dar a nu fi. La început, omul nu are această stare nefericită, dar ea se poate ivi pe nesimţite şi începe să orânduiască felul lui de viaţă.
La cel care se reazimă prea mult pe cele din afară şi se împătimeşte de ele, luarea aminte se întunecă, simţurile duhovniceşti se tocesc şi se înstăpâneşte răceala duhovnicească. Ajunsă aici, viaţa duhovnicească moare; rămâne doar chipul cucerniciei, lipsit de puterea ei. Purtarea dinafară e vrednică, iar înlăuntru lucrurile stau tocmai pe dos. Urmarea este sterpiciunea duhovnicească: faptele se săvârşesc, dar sunt toate moarte.
Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul