– Nu aveți niciun drept să îmi spuneți că avortul este ucidere – îmi scria într-un mesaj o femeie necunoscută.
Ei, cum să spun „necunoscută”. Pentru prima dată comunicam cu ea. Era gravidă cu al doilea copil. Și investigațiile au arătat că fătul este în mare risc de a avea sindromul Down. Eu înțeleg foarte bine că are un șoc și e cuprinsă de groază. Pe când pentru mine este o istorie de viață deloc rară și cu totul obișnuită. Eu port convorbiri îndelungate cu astfel de mame. Ele îmi scriu, telefonează, cer sfat… De fapt, eu viețuiesc în acest mediu al „Downilor”.
Asemenea altora, m-a găsit acea femeie.
***
Eu încercam să o susțin, să îi povestesc despre Mașa, despre alți copii de acest fel. Ea parcă nu auzea – și întruna vorbea că în astfel de situație este corect a face avort. Este „o manifestare a responsabilității față de sine, familie și acest copil nenorocit”. Și există o singură soluție. Și, nu știu de ce, cerea de la mine acordul.
Înțelegând prea bine ce simte acum și compătimind-o din toată inima, eu nu puteam să îmi exprim consimțământul. Și deoarece ea singură a început această discuție și nu eu am fost aceea care am venit să o învăț minte, i-am spus tot ce gândeam. Că avortul este omor. Și se poate întâmpla că acest gest al ei va deveni pentru ea o sarcină imposibilă de suportat.
– Nu! Nu trebuie să vorbiți așa! Eu și așa mă simt prost. Eu așteptam o susținere, pe când dumneata!.. Toate femeile care fac avort o duc bine după asta!
– De ce dar aveți nevoie de mine?
– Mi-am dorit să mă susțineți!
– Dar cum eu, mamă fericită a unui astfel de copil, pot susține avortul? Și de ce aveți nevoie de susținerea mea? Doar ați hotărât singură totul…
– Vreau să aud aceste cuvinte de la Dumneavoastră…
– De ce? – Mie, cu adevărat, îmi era neclar.
***
În schimb despre faptul că „toate femeile care fac avort o duc bine după asta” aș putea povesti multe de toate.
Eu cunosc o femeie care, de asemenea, fiind înduplecată că avortul este singura soluție, ieșind de sub acțiunea narcozei, în salon plângea și striga:
– Unde este copilul meu?! Dați-mi copilul:..
Cunosc o altă femeie care, hotărând că nu are alte variante, în timpul operației „a văzut” cum era omorât copilul ei. Era vis, revelație sau delir, nimeni nu va putea spune.
– Eu am văzut cum îl rupeau în bucăți, îmi povestea ea mie. Câți ani au trecut de atunci, dar până acum nu pot nici să uit, nici să mă iert pe mine. Mai mult nu am mai putut avea copii. Dacă aș putea întoarce timpul înapoi, l-aș fi născut așa cum era, cu sindromul Down, l-aș fi iubit… Dar așa – viața e ratată. Și nu mai pot îndrepta nimic…
Eu cunosc bătrânele încovoiate de ani, de la noi din biserică, care la sfârșitul vieții lor cel mai mult regretau despre avorturile făcute. Pe atunci nu exista sonografie, nici skreening testări, însă acel copil era „netrebuincios”.
– Noi munceam, adunam bani pentru a cumpăra un covor, un dulap, o mașină. Și graviditatea nu era la locul ei. Și unde este acum acel covor, acea mașină? La rampa de gunoi! Merita să comiți omor pentru așa ceva?
Ele privesc la familiile cu mulți copii cu lacrimi în ochi. Și nu mai pot schimba nimic.
***
Cunosc un bărbat care singur și-a dus soția la avort. Din aceleași motive: „Nu e timp, nu e loc, mai reușim să naștem și, principalul, că are sindromul Down.”
Și-a lăsat soția la spital, a ieșit în stradă și, dintr-o dată, i s-a făcut rău. S-a așezat pe trepte și a văzut cum un bărbat împingea un cărucior de invalid cu un copil. Ei zâmbeau, vorbeau… Și în mintea lui au prins să răsune cuvintele, de parcă erau lovituri de ciocan:
– Prostul de mine! Ce fac? Sunt bărbat sau nu?
El a sărit în picioare, a rupt-o la fugă înapoi, strigând:
– Opriți avortul! Nu trebuie!
A reușit… Și cât de recunoscătoare i-a fost soția. Care se simțea rău și, de asemenea, se gândea:
– Ce fac?
S-a născut o fetiță sănătoasă. Fără sindromul cu care îi speriau..
– Dar noi deja eram gata ca și copilul să aibă sindrom, îmi spune el mie…
Cunosc, de asemenea, un bărbat, care nu a insistat, dar nici nu a oprit. Se gândea: „Fie, totu-i în ordine, copilul nu este încă format.” Conștientizarea a survenit mai târziu. Până acum nu își poate ierta acest lucru…
Cunosc pe acela a cărui prietenă a hotărât categoric să facă avort. Era un copil obișnuit, dar „nelalocul lui”. Iar acel bărbat se târa la picioarele ei și o ruga să nu îl facă.
– Bine, a spus ea. Mă întreții toată perioada de sarcină, apoi eu ți-l dau și noi ne despărțim.
Așa și a fost. Și nu a regretat nicio clipă. Iar mai târziu, fiind tată singur, a întâlnit o altă femeie și ei s-au căsătorit. Ce s-a întâmplat cu acea „mamă”, nu se știe. Însă eu nu cred că după cele întâmplate poți trăi cu conștiința împăcată…
Da, unii bărbați dau bir cu fugiții de la soțiile lor, aflând că pruncul încă nenăscut este bolnav. Dar cunosc și pe acel bărbat care s-a căsătorit cu o femeie care avea un copil invalid grav bolnav ce stătea la pat. Acel copil avea și paralizie infantilă și orbire și alte maladii. Și totuși îl iubește, îl consideră copilul său.
***
Cunosc două femei care, aflând în timpul când erau însărcinate că pruncii nenăscuți încă au o diagnoză incompatibilă cu viața (nu era sindromul Down), au luat decizia să nască. Nimeni nu putea spune dacă copiii ar fi ajuns la naștere. Dar ele sperau să își vadă măcar pruncul și să își ia rămas bun. Și nu au regretat.
Ambii copilași au trăit puțin timp. Unul – câteva zile. Altul – puțin mai mult. Dar, în pofida durerii, erau vieți, pline de iubire. Și erau istorii de viață cu un final. Cu un început și un final. Și cu o încredere imensă în Dumnezeu.
Părinții l-au primit pe copilul lor și l-au lăsat să plece. Și această încheiere le-a oferit puteri să trăiască în continuare, cât nu ar părea de straniu. Dar principalul că ei nu au ce să-și reproșeze. Este foarte important când conștiința este împăcată.
Cunosc o femeie care, aflând că pruncul nenăscut are sindromul Edwards, a luat decizia să întrerupă sarcina. Au insistat medicii, au insistat rudele și ea a cedat.
– Oricum nu are șanse de viață, se gândea ea. De ce să se chinuie și el, și eu? Voi face avort, voi trece și peste asta cumva. Totul va fi bine.
Din acea zi au trecut circa cinci ani. Dar până acum „bine” nu este. Ea nu poate să închidă pentru sine pagina asta. Deși a născut deja două fetițe de gemene. Sănătoase și iubite.
– Știi la ce visez acum? mi-a spus ea. Ca feciorul meu pe care l-am omorât (iar eu l-am omorât, de ce să mă amăgesc singură pe mine), să aibă un mormânt. Unde aș putea veni să mă rog, să vorbesc cu el. Și mi-ar fi mai ușor. Însă mormântul nu există și niciodată nu va exista. Și sfârșit la această istorie nu va exista niciodată.
Ea așa gândește. Eu o compătimesc sincer, este adevărat.
***
Cu puțin timp în urmă o femeie care, ca și multe altele a trecut prin avort, mi-a povestit istoria ei.
Viața ei poate fi asemuită cu un roman.
Primul copil l-a născut la 18 ani. Era încă departe de Biserică. Mama ei, aflând despre faptul că fiica ei e gravidă, făcea aluzii la întreruperea sarcinii. Studiile, tinerețea, cariera. Ei, unde să mai ai un copil… Era perioada sovietică și avortul nu era considerat ca fiind ceva rău. Însă copilului nenăscut i-a luat apărarea viitorul bunel, tata acelei fete tinere.
– Fiicuțo, a spus el, îmbrățișând-o. Principalul la o femeie este maternitatea. Poți să ai serviciu sau să nu îl ai. Poți avea bani ori poți să nu îi ai. Soțul, de asemenea, poate fi alături de tine ori poate pleca. Toate acestea sunt recuperabile, poți trece peste ele. Dar dacă vei face avort și apoi niciodată nu vei putea deveni mamă, atunci nu vei avea viață normală…
Perioada de graviditate nu a fost ușoară. Ea a trebuit să se găsească sub supravegherea medicilor.
– Mama mea s-a speriat foarte tare, a venit la spital, cerea iertare, povestea conlocutoarea mea.
Ea a născut în termen. Și s-a căsătorit în timpul sarcinii cu tatăl copilului său.
– Și mama mea care vorbea de la început despre avort îl iubea nespus de mult pe feciorul meu. Îl ocrotea ca un vultur. Îi sunt extrem de recunoscătoare.
Iar mai apoi a fost încă o sarcină care era „nelalocul ei” și pe care a ascuns-o de părinții săi. Și soțul care nu a oprit-o.
– Eu înțeleg că sunt singură vinovată. Dar nu am putut să-l iert pe soțul meu că nu m-a înduplecat să las copilul. Și cât de rău m-am simțit după avort…
Ei s-au despărțit… Apoi a fost o căsătorie cu un alt bărbat, nașterea celui de al doilea copil – și din nou divorț pe care el nu dorea să îl accepte. O istorie grea… Și a treia căsătorie în care s-au născut încă copii.
***
Toate evenimentele din viața acestei femei le voi povesti cumva mai târziu, dacă îi voi avea permisiunea. Însă pe parcursul relatării ei pe mine m-a impresionat până în adâncul inimii visul ei. Anume visul.
S-a întâmplat după nașterea celui de al patrulea copil al ei care are sindromul Down. Încă nu este vis…
– Când am aflat că sunt din nou însărcinată, a fost un sentiment de fericire greu de exprimat, îmi spunea ea. Pe atunci savuram fiecare clipă. Și această fericire atât de mult mă acapara, încât odată, când mergeam cu automobilul, am oprit undeva în câmp, am ieșit, am ridicat mâinile la cer și am strigat: „Doamne! Îți mulțumesc!”
Mai târziu a aflat vestea că fătul are sindromul Down și a luat decizia să nască cu orice preț. Apoi apariția micuțului, despre care acea femeie nu a regretat niciodată.
– Încă pe când eram însărcinată și aveam temeri, duhovnicul meu mi-a spus: „Acești copii sunt îngeri întrupați. Și nu fiecărui părinte ei sunt trimiși. Așa că nu te teme! Vei avea un copil obișnuit. Ei, dar dacă se va naște cu sindrom, fii demnă de el.” Tot acel părinte l-a botezat pe mezinul nostru. La botez a spus: „Din punctul de vedere creștin, sunteți o familie foarte fericită. Alături de voi se află un adevărat înger!”
Nu pun mâna în foc pentru exactitatea cuvintelor spuse de ea, nu le-am notat atunci, dar le-am memorat cam așa. Și ea a hotărât că se va mândri cu un așa fecior, că îl va iubi. Și neapărat vor deveni cei mai fericiții oameni din lume. Cu toții împreună.
Cu acest sentiment ea l-a „arătat” lumii. Fără pic de jenă și rușine, precum deseori se întâmplă.
***
– Odată am văzut un vis, își povestea acea femeie. Merg eu fericită cu fiul meu, mândră, cu capul sus ridicat. Toți se bucură pentru noi. Și dintr-o dată aud o voce dintr-o parte: „Nu are cu ce se mândri. Cu nimic nu se deosebește de celelalte.” Cel viclean… Și simt cum capul meu începe să se aplece… Apoi privesc – un spital. Eu sunt cu mezinul în brațe… Niște cârpe însângerate… Și printre cârpele celea pline de sânge stă culcată o fetiță neobișnuit de frumoasă. Și ce ochi avea… Căprui… Ea mă privește și dintr-o dată îmi spune: „Pe el l-ai născut, dar pe mine – nu. Mămico, cu ce sunt mai rea decât el?” Era fiica mea pe care am omorât-o. „Cum te cheamă?” – „Tu nici nume nu mi-ai dat!” Și eu înțeleg că nu i-am dat nici viață, nici nume, nici nu am botezat-o, nici să o pomenesc nu pot. Dar avea niște ochi atât de fericiți că ne-am întâlnit. Eu plângeam, iar ea mă liniștea: „Nu plânge, mămico, eu nu sunt obijduită pe tine.” În ochii ei, într-adevăr, nu era nicio urmă de obidă sau osândire. Erau ochi de înger. „Te voi lua cu mine”, i-am spus. „Nu, mămico, nu poți să mă iei cu tine!” M-am trezit plângând.
Tot așa, plângând în hohote, ea mi-a povestit toate acestea. De la acel avort au trecut deja 20 de ani. Dar nu poate uita, nici nu se poate ierta.
– M-am mărturisit de multe ori, m-am căit. Dar nu mi se face mai ușor. Și aceste cuvinte: „Mămico, cu ce sunt mai rea decât el?.. Nici nume nu mi-ai dat…” Acest vis, nu doar că mi-l amintesc în permanență – eu trăiesc cu el. Și acea fiicuță este prezentă în viața mea. Numai că nu în trup. Și încă mai trăiesc cu o speranță minimă că ne vom întâlni într-adevăr cu fetița mea. Și o voi putea lua în brațe, să îi dau căldură… Și vom fi împreună.
Elena Kucerenko
Traducere din limba rusă de Anghelina Savin-Zgardan
Sursa: Pravoslavie.ru