„Și vor fi amândoi un trup.” (Facerea 2, 24)
Trăim într-o vreme în care cuvântul „iubire” este rostit foarte des, dar sensul lui adevărat este tot mai puțin înțeles. Se vorbește despre iubire liberă, despre dreptul fiecăruia de a-și trăi viața după propria dorință, despre relații fără obligații și despre „încercarea” vieții în doi înaintea căsătoriei. În această mentalitate, concubinajul a devenit pentru mulți un fapt firesc. Tineri și adulți aleg să locuiască împreună fără Taina Cununiei, considerând că iubirea dintre ei este suficientă și că actul căsătoriei nu ar schimba cu nimic relația lor. Dar, din perspectiva credinței ortodoxe, iubirea adevărată nu înseamnă numai apropiere trupească și sentiment, ci și responsabilitate, fidelitate, jertfă și binecuvântarea lui Dumnezeu.
Când iubirea este despărțită de Dumnezeu
Biserica nu condamnă iubirea dintre un bărbat și o femeie. Dimpotrivă, ea consideră iubirea una dintre cele mai mari binecuvântări pe care Dumnezeu le-a așezat în viața omului. Dar iubirea trebuie să aibă o ordine și un legământ. Când relația trupească este despărțită de responsabilitatea căsătoriei și de asumarea deplină a celuilalt, iubirea poate deveni treptat posesie, obișnuință, dependență sau satisfacerea unei dorințe.
De aceea, în învățătura creștină, relațiile sexuale în afara căsătoriei sunt considerate păcat al desfrânării. Nu pentru că trupul ar fi ceva rău, ci tocmai pentru că trupul este cinstit și are o demnitate sfântă.
Căsătoria creștină nu este doar o formalitate socială. Prin Taina Cununiei, cei doi își asumă înaintea lui Dumnezeu un drum comun, cu fidelitate, răbdare, nașterea și creșterea copiilor, sprijin reciproc și responsabilitate până la sfârșitul vieții.
„Ne iubim. De ce mai avem nevoie de cununie?”
Aceasta este una dintre întrebările frecvente ale timpului nostru. Răspunsul poate fi găsit într-o altă întrebare: „Dacă iubirea este adevărată, de ce îi este teamă să se dăruiască deplin și responsabil?” Iubirea adevărată spune: „Te aleg”; „Îmi asum viața alături de tine”; „Nu vreau să te am doar atât timp cât îmi este bine”; „Vreau să fiu lângă tine și în boală, și în încercare, și în bătrânețe”…
Concubinajul nu înseamnă automat că între doi oameni nu există sentimente sincere. Există oameni care se iubesc, se respectă și se sprijină, dar care aleg să trăiască fără cununie. Tocmai de aceea, Biserica este chemată nu doar să spună „acest lucru este păcat”, ci și să explice de ce și să-i ajute pe oameni să găsească drumul către o viață responsabilă și binecuvântată.
Tinerii și ispita normalizării
Pentru tineri, presiunea societății este foarte mare. Filmele, rețelele sociale și anumite modele de viață prezintă adesea relația fără responsabilitate drept libertate, iar abstinența, fidelitatea și castitatea drept lucruri învechite. Astfel, tânărul poate ajunge să creadă că pentru a fi modern trebuie să renunțe la valorile creștine. Dar modernitatea nu înseamnă abandonarea demnității omului. Un tânăr are dreptul să-și păstreze curăția sufletului și trupului. Are dreptul să spună „nu” unei relații care îl rănește. Are dreptul să aștepte omul potrivit și să-și întemeieze familia cu responsabilitate.
Adevărata libertate nu este să faci tot ceea ce îți cere dorința, ci să poți spune „nu” atunci când dorința te îndepărtează de bine.
Și adulții pot cădea în aceeași rătăcire
Concubinajul nu este numai problema tinerilor. Există și adulți care, după o căsnicie eșuată sau după pierderea unui soț ori a unei soții, aleg o nouă relație fără cununie. Uneori, experiențele dureroase îi fac să spună: „Nu mai vreau acte”; „Am mai fost căsătorit și am suferit”; „Vreau doar să fim împreună”…
Durerea trebuie înțeleasă, nu batjocorită. Dar rana sufletului nu se vindecă printr-o altă formă de fugă de responsabilitate. Biserica poate deveni aici spital al sufletului: locul unde omul își poate recunoaște greșelile, se poate spovedi, se poate pocăi și poate începe din nou.
Concubinajul, desfrânarea și terapia spirituală. Șapte pași spre vindecarea sufletului
Concubinajul este unul dintre rătăcirile iubirii contemporane, unde se naște o întrebare firească: „Ce poate face omul care și-a dat seama că trăiește într-o relație care nu este în acord cu credința sa?” Răspunsul creștin nu este disperarea. Este întoarcerea.
Biserica nu îi spune omului că, după ce a căzut, nu mai există drum înainte. Dimpotrivă, întreaga viață duhovnicească este un drum de ridicare, de curățire și de apropiere de Dumnezeu. Psalmul 50, 11 din Psaltirea Lui David ne amintește: „Inimă curătă, zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele.”
Terapia spirituală poate sprijini această întoarcere printr-un proces conștient, în care omul își privește viața în lumina Evangheliei.
- Conștientizarea: „Doamne, arată-mi adevărul despre mine!”
Vindecarea începe atunci când omul încetează să se ascundă de propria conștiință. Poate că până ieri spunea: „Toată lumea face asta”; „Ne iubim, deci nu este nimic rău”; „Nu avem nevoie de Cununie”; „Vom vedea mai târziu”… . Dar vine o clipă în care omul rămâne singur cu sufletul său. Atunci poate apărea întrebarea: „Este viața mea în acord cu ceea ce cred?” Această întrebare nu trebuie să nască ură față de propria persoană, ci sinceritate. Un exercițiu spiritual simplu poate fi făcut seara, înainte de culcare, în liniște, lângă o candelă aprinsă: Ce am gândit astăzi?; Ce am spus?; Ce am făcut?; Pe cine am rănit?; Unde m-am mințit pe mine însumi?; Unde L-am uitat pe Dumnezeu?; Ce trebuie să schimb mâine?…
Această cercetare a conștiinței poate deveni începutul unei vieți noi.
- Oprirea răului – „Nu pot vindeca ceea ce continui să rănesc”
După conștientizare trebuie să urmeze o alegere. Dacă omul recunoaște că o anumită formă de viață îl îndepărtează de Dumnezeu, nu este suficient să spună: „Știu că nu este bine.” Este nevoie de hotărârea: „Vreau să schimb ceva.”
În cazul concubinajului, situația fiecărui cuplu este diferită. Pentru unii, drumul poate fi către căsătorie; pentru alții, este necesară mai întâi o perioadă de separare și discernământ. Important este ca decizia să fie luată cu responsabilitate și cu sfatul duhovnicului. Pocăința nu înseamnă doar regret. Pocăința înseamnă schimbarea direcției.
- Spovedania – întâlnirea cu mila lui Dumnezeu
Pentru omul credincios, spovedania este una dintre cele mai importante căi de vindecare sufletească. Nu este o simplă enumerare a greșelilor. Este întâlnirea omului sincer cu Dumnezeu, prin Taina Bisericii. Omul poate veni cu toate rănile sale:
„Doamne, aceasta am făcut.”
„Aici am căzut.”
„Aici am mințit.”
„Aici m-am lăsat condus de dorință.”
„Aici am rănit.”
„Aici m-am îndepărtat de Tine.”
Și poate începe din nou. Psalmistul spune: „Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” (Psalmul 50:18). De aceea Spovedania nu trebuie privită ca o umilire, ci ca o ușă spre vindecare.
- Iertarea – eliberarea de trecut
Foarte mulți oameni intră într-o relație nouă cu o inimă ocupată de trecut:
Un fost soț.
O fostă soție.
O trădare.
O umilință.
O iubire pierdută.
O nedreptate.
Un divorț.
Dacă aceste răni nu sunt vindecate, omul poate folosi noua relație ca pe un pansament. Dar omul de lângă el nu este medicamentul pentru toate rănile sale. De aceea, iertarea este esențială. A ierta nu înseamnă să spui că răul nu a existat. Înseamnă să refuzi să mai lași răul să-ți conducă viața.
Hristos ne învață: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă…” (Matei 5:44). Pentru un om divorțat, iertarea fostului partener poate fi una dintre cele mai grele, dar și cele mai importante trepte către o nouă viață.
- Vindecarea rănilor – „Nu transforma rana în destin”
Există oameni care spun: „După ce am suferit, nu mai pot avea încredere în nimeni.” Alții spun: „Toți bărbații sunt la fel” sau „Toate femeile înșală,” alții vor să se îndreptățească, spunând: „Căsătoria nu merită” sau „Mai bine trăiesc fără obligații.”
Aceste afirmații pot deveni ziduri în jurul inimii. Terapia spirituală îi poate ajuta pe oameni să descopere diferența dintre experiența trecutului și adevărul despre întreaga viață.
– Ai fost rănit?
– Da.
Dar nu înseamnă că trebuie să rămâi rănit.
– Ai fost abandonat?
– Poate.
Dar nu înseamnă că vei fi abandonat de toți.
– Ai divorțat?
– Da.
Aceasta este o parte din povestea ta. Dar nu trebuie să fie ultimul capitol.
- Asumarea iubirii – de la concubinaj la familie
Pentru un cuplu care se iubește și dorește să-și construiască viața împreună, întrebarea fundamentală devine: „Suntem pregătiți să ne asumăm unul pe celălalt?” Căsătoria creștină nu este o simplă formalitate. Ea presupune fidelitate, responsabilitate, răbdare, jertfă și deschiderea către viața de familie. Dacă unul dintre parteneri spune: „Vreau să fiu cu tine, dar nu vreau nicio responsabilitate”. Atunci trebuie cercetat ce fel de iubire este aceasta. Iubirea adevărată nu fuge de responsabilitate. Ea o transformă în dăruire.
Pentru cei divorțați, discernământul este cu atât mai important. O nouă căsătorie trebuie să fie abordată cu sinceritate, după clarificarea situației primei căsătorii și cu respectarea rânduielii Bisericii. Nu orice relație nouă trebuie grăbită spre altar. Dar nici un trecut dureros nu trebuie să-i spună omului că nu mai are dreptul la o viață nouă.
- Rugăciunea – hrana noii vieți
După ce omul a conștientizat, s-a pocăit, a iertat și a început să-și schimbe viața, rămâne un lucru esențial: rugăciunea. Pentru că omul nu se poate vindeca numai prin voința proprie. Are nevoie de harul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune: „Rugați-vă neîncetat.” (1 Tesaloniceni 5:17)
Un cuplu care dorește să construiască o familie creștină poate învăța să se roage împreună. Să spună seara: „Doamne, păzește iubirea noastră” sau „Ferește-ne de minciună”; „Ferește-ne de ispită” „Învață-ne să ne iertăm”; „Dă-ne răbdare”; „Dacă este voia Ta să fim împreună, binecuvântează drumul nostru.” Această rugăciune poate transforma relația dintr-o simplă conviețuire într-un drum de discernământ și responsabilitate.
Un exercițiu de terapie spirituală
„Oglinda sufletului”
O dată pe săptămână, omul poate sta 10-15 minute în liniște, fără telefon, fără televizor, fără alte distrageri. În fața unei icoane sau lângă candela aprinsă, poate răspunde în scris la șapte întrebări:
- Ce loc ocupă Dumnezeu în relația mea?
- Îl iubesc pe celălalt sau mă tem să nu-l pierd?
- Sunt fidel în faptă, în cuvânt și în gând?
- Ce rană din trecut aduc în relația prezentă?
- Ce trebuie să iert?
- Ce trebuie să schimb la mine?
- Sunt pregătit să transform iubirea în responsabilitate?
La final, omul poate rosti: „Doamne, luminează-mi mintea, curățește-mi inima și arată-mi calea pe care să merg. Nu mă lăsa să confund iubirea cu dorința, libertatea cu păcatul și fericirea cu plăcerea trecătoare. Amin.”
Către o nouă cultură a iubirii
Poate că societatea noastră nu are nevoie de mai multe discursuri despre „libertate”, ci de o nouă educație a responsabilității. Tinerii trebuie să învețe că trupul lor are demnitate. Adulții trebuie să învețe că iubirea cere fidelitate. Cei divorțați trebuie sprijiniți să-și vindece rănile și să nu repete trecutul. Cei care trăiesc în concubinaj trebuie întâmpinați cu adevăr și iubire, nu cu dispreț.
Iar familia trebuie redescoperită nu ca o obligație socială, ci ca un spațiu al dăruirii și al sfințirii vieții. Biserica poate avea aici un rol profund terapeutic. Nu terapeutic în sensul de a înlocui medicina sau psihologia, ci în sensul vindecării duhovnicești a omului prin credință, pocăință, rugăciune, iertare, Tainele Bisericii și apropierea de Dumnezeu.
Concubinajul poate începe cu cuvintele: „Ne iubim.” Dar iubirea are nevoie să crească. Să treacă de la emoție la responsabilitate. De la dorință la dăruire. De la posesie la libertate. De la „eu” la „noi”. De la trup la suflet. De la iubirea omenească la iubirea luminată de Dumnezeu.
Iar atunci când omul cade, să nu uite: o cădere nu trebuie să devină o condamnare pe viață. Există: pocăință, iertare, vindecare. Există un nou început. Pentru că Dumnezeu nu privește omul doar prin ceea ce a fost. Dumnezeu privește și spre ceea ce omul poate deveni. Iar cea mai frumoasă terapie a sufletului este aceea prin care omul redescoperă, în cele din urmă, drumul spre Dumnezeu.
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md