„Nu este suficient să-i spunem omului că va fi consultat. Trebuie să ne întrebăm: când?”
Există o întrebare pe care tot mai mulți oameni bolnavi și-o pun în tăcere: de ce pentru o consultație la medicul specialist, pentru o investigație sau chiar pentru o programare la medicul de familie trebuie uneori să aștepți săptămâni sau luni?
Pentru omul sănătos, o zi de așteptare poate părea doar o zi. Pentru omul bolnav, însă, o zi poate însemna durere, teamă, agravarea unei boli, nopți nedormite și întrebarea apăsătoare: „Oare ce am?”
Iar când pacientului i se spune: „Aveți programare peste câteva săptămâni”, timpul începe să capete o altă întorsătură.
Între dreptul la sănătate și realitatea așteptării
Sistemul asigurării obligatorii de asistență medicală are menirea de a asigura accesul populației la servicii medicale. În Republica Moldova, asistența medicală urgentă și cea primară sunt acordate inclusiv persoanelor neasigurate, în condițiile Programului unic, iar persoanele se înregistrează la medicul de familie indiferent de statutul de asigurat sau neasigurat.
Prin urmare, ar fi prea simplu să spunem că polița de asigurare este singura cauză a cozilor. O asemenea concluzie nu este demonstrată de datele oficiale.
Problema este mai profundă. Există o diferență dureroasă între dreptul formal la serviciul medical și momentul real în care omul ajunge să beneficieze de el.
Poți avea poliță.
Poți avea trimitere.
Poți avea nevoie reală de investigație.
Poți avea dureri.
Și totuși să auzi: „Mai așteptați.”
Ce se întâmplă cu omul în această așteptare? Aici este una dintre cele mai importante probleme despre care trebuie să vorbim. Bolnavul nu așteaptă doar o programare. El așteaptă un răspuns despre propriul său trup și despre propria sa viață.
În timpul așteptării pot apărea anxietatea, frica, insomnia, descurajarea, izolarea, pierderea încrederii și uneori agravarea simptomelor. Chiar Ministerul Sănătății a recunoscut, într-un material despre accesul la cardiologie, că anterior timpul de așteptare pentru o consultație la Dispensarul Republican de Cardiologie putea ajunge la 2–3 luni, iar în acest interval starea unor pacienți se putea agrava.
Un document al Ministerului Sănătății a identificat, de asemenea, probleme precum insuficiența unor medici specialiști, durata mare de așteptare la consultațiile de specialitate și discrepanța dintre necesarul de investigații și capacitatea de realizare a acestora.
Așadar, întrebarea nu trebuie să fie doar: „Cine este de vină?” ci și: „Ce putem schimba pentru ca omul să nu-și piardă sănătatea în timp ce așteaptă să fie ajutat?”
Nu trebuie să transformăm suspiciunea în acuzație
În fața cozilor, a lipsei locurilor și a programărilor îndepărtate, este firesc ca omul să se întrebe dacă există interese ascunse. Dar o asemenea suspiciune trebuie cercetată prin date, nu transformată automat în acuzație.
În schimb, avem dreptul să cerem transparență:
= câți pacienți așteaptă pentru o consultație?
= cât este timpul mediu real de așteptare?
= câți medici specialiști lipsesc?
= câte investigații sunt solicitate și câte pot fi efectuate?
= câte cazuri se agravează în perioada de așteptare?
= cum sunt stabilite prioritățile?
= de ce unele instituții au liste atât de lungi?
= ce măsuri concrete sunt luate pentru reducerea lor?
Aceste întrebări nu sunt atacuri asupra medicilor. Sunt întrebări pentru sănătatea pacientului. Medicul nu trebuie pus în opoziție cu pacientul. Trebuie să facem și o altă distincție importantă. Medicul nu este, în mod automat, reprezentantul unui sistem rece. De multe ori, medicul însuși lucrează sub presiunea unui număr mare de pacienți, a lipsei de personal, a timpului insuficient și a responsabilității profesionale.
De aceea, problema trebuie privită sistemic.
Nu pacientul împotriva medicului.
Nu medicul împotriva pacientului.
Ci împreună pentru pacient.
Și aici apare întrebarea despre terapia spirituală
Dacă omul trebuie să aștepte pentru investigație, pentru specialist sau pentru internare, ce se întâmplă cu sufletul lui între timp? Aici consider că există un spațiu important pentru consilierea spirituală, fără ca aceasta să înlocuiască medicina. Terapia spirituală nu trebuie prezentată ca substitut pentru diagnostic, chirurgie, medicamente, chimioterapie, investigații sau alte tratamente medicale. Ea poate fi însă un sprijin complementar pentru omul care suferă. Un consilier spiritual pregătit ar putea să fie alături de pacient:
= în perioada de așteptare;
= după primirea unui diagnostic dificil;
= înaintea unei intervenții;
= în timpul tratamentelor de lungă durată;
= în perioadele de teamă și deznădejde;
= în procesul de acceptare a bolii;
= pentru susținerea familiei;
= pentru întărirea speranței și a sensului vieții;
= pentru rugăciune, acolo unde pacientul dorește acest lucru.
Medicul tratează boala. Consilierul spiritual poate sprijini omul care trece prin boală. Cele două dimensiuni nu trebuie puse în conflict.
Un om îngrijit este mai mult decât un organism
Medicina modernă privește tot mai mult omul în complexitatea sa, iar îngrijirea sănătății include și dimensiuni psihologice și sociale. În acest context, consilierea spirituală, atunci când este oferită voluntar, cu respectarea libertății de conștiință și fără a interfera cu actul medical, poate constitui o formă suplimentară de sprijin.
De ce să nu existe, acolo unde este posibil și justificat, consilieri spirituali în spitale și policlinici, asemenea altor membri ai echipelor de sprijin? Nu pentru a-i spune bolnavului să nu meargă la medic. Ci pentru a-i spune: „Nu ești singur în această încercare.”
Cât ne costă suferința care putea fi prevenită?
Un sistem de sănătate nu trebuie să măsoare succesul doar prin numărul consultațiilor efectuate sau al medicamentelor prescrise. Trebuie să se întrebe și:
Câtă suferință putea fi prevenită?
Câte boli puteau fi depistate mai devreme?
Câți oameni au renunțat la investigații pentru că au obosit să aștepte?
Câți oameni s-au întors acasă cu frica în suflet pentru că nu au găsit pe cineva care să-i asculte?
În 2026, Ministerul Sănătății a anunțat că printre direcțiile sale se află consolidarea asistenței medicale primare, prevenția și diagnosticul precoce, accesul la medicamente și tehnologii medicale și reorganizarea serviciilor spitalicești. Aceste obiective trebuie să aibă în centrul lor omul, nu doar mecanismul administrativ.
O propunere pentru sănătatea omului
Poate că este timpul să discutăm despre un model în care, alături de medic, asistent medical, psiholog și asistent social, acolo unde comunitatea și instituția consideră necesar, să existe și consilierul spiritual. Un astfel de specialist ar putea activa cu reguli clare: voluntar, confidențial, fără discriminare, fără presiune religioasă și fără înlocuirea tratamentului medical. Pacientul să poată spune:
= „Vreau să vorbesc cu cineva despre frica mea.”
= „Vreau să mă rog.”
= „Nu mai am putere.”
= „Mi-am pierdut speranța.”i4
= „Mi-e teamă de rezultatul investigației.”
Și cineva să-i răspundă: „Sunt aici. Te ascult.” Uneori, înainte ca trupul să primească tratamentul, sufletul are nevoie să primească nădejde.
Nu trebuie să acceptăm ca așteptarea să devină o formă de abandon. Un om care stă la coadă pentru sănătate nu este un număr într-o listă. Este o viață. Este un copil al cuiva, un părinte, un bunic, un soț, o soție, un frate, o soră. Și fiecare zi în care el așteaptă trebuie privită cu responsabilitate. De aceea, avem nevoie de mai mulți specialiști acolo unde sunt lipsuri, de investigații accesibile, de organizare mai eficientă, de transparență privind listele de așteptare și de o relație mai umană între instituție și pacient. Uneori avem nevoie și de ceva ce nu poate fi prescris întotdeauna pe rețetă: o mână întinsă, un cuvânt bun, o rugăciune, o ascultare și o speranță. Pentru că omul nu este numai trup. Omul este trup, suflet și conștiință.
Iar adevărata grijă pentru sănătate începe atunci când sistemul medical nu mai vede doar boala pe care trebuie să o trateze, ci omul care suferă și care așteaptă să fie ajutat.
Jurământul lui Hipocrate ne amintește că medicul este obligat să respecte un cod strict de etică, morală și responsabilitate profesională față de pacienți și de maeștrii săi.
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md