Pe 11 septembrie Biserica a comemorat tăierea capului lui Ioan Botezătorul, prorocul și Înaintemergătorul Domnului. Ce lecție ar trebui să învățăm din acest eveniment?
Ioan Botezătorul și-a pierdut capul și a obținut viața veșnică. Sărbătorirea nașterii pentru cele veșnice a ultimului proroc al Vechiului Testament este prăznuită de Biserică pe 11 septembrie. Despre viața lui Ioan Botezătorul aflăm doar în fragmente separate, despre care se pomenește în Noul Testament. Dar ele sunt suficiente pentru a înțelege esența acestei personalități – absența compromisului cu răul. Nici un fel de „poate că este posibil cumva”, de „poate ne vom înțelege cumva”. Pentru Ioan exista Legea lui Dumnezeu și legile lumii care sunt ostile lui Dumnezeu. Predicarea, viața și moartea Prorocului vorbesc despre lipsa de comunicare între aceste două subiecte de drept.
Trăirea după una dintre aceste norme de drept determină statutul unei persoane în comunitatea universului. Dacă trăiești după Legea lui Dumnezeu, ești fiul Lui, dacă după legea lumii – ești dușmanul Lui. Această linie de demarcație a fost continuată după Hristos de apostolii Noului Testament. „Prietenia lumii este dușmănie față de Dumnezeu.” (Iac. 4:4)
Este cu neputință să slujești la doi stăpâni, fără a începe să îl urăști pe unul dintre ei
Ioan Prorocul nu avea o poziție tipică pentru o persoană orientală. Subtilitățile diplomației orientale constau în a unge cămila grasă cu ulei de fraze verbale, astfel încât să poată fi împinsă prin urechile înguste ale acului. A găsi o ieșire, un compromis din situație, prin echilibrarea cuvintelor diplomatice, astfel încât lupii să înțeleagă că oile vor fi mâncate de ei, iar oile să fie convinse că acest lucru nu se va întâmpla niciodată.
Dar pentru Ioan Prorocul nu existau culori gri și fraze vagi, pentru el era fie „negru”, fie „alb”, fie „da”, fie „nu”.
Că doar ar fi putut ajunge la o înțelegere. Irod Antipa îl asculta cu plăcere, îl ocrotea și chiar avea frică de el (Marcu 6:20). Dar de ce nu a vrut Ioan Prorocul să acționeze „din dragoste?” Da, există o regulă în Levitic 20:21 care interzice căsătoria cu soția fratelui, dar cât timp în urmă a fost scris aceasta? Și este potrivit să ne amintim acum? Conform normelor legilor acestei lumi, tot ceea ce este interzis de Dumnezeu a fost făcut de El „nu din dragoste”. Dacă un preot refuză să oficieze vreo ceremonie religioasă, interzisă de legile Bisericii sale, el este acuzat de lume de „lipsa iubiri și a compasiunii”.
Biserica este împotrivă ca perversiunile sexuale să devină norme de viață acceptate social – acest lucru rezultă, de asemenea, „nu din dragoste”, pentru că, de, pervertiții „sunt și ei oameni”
Însă nimeni nu-i lipsește de demnitatea umană, vorbim despre în ce anume constă aceasta.
Atât Irod, cât și Irodiada, au fost și ei oameni și au avut între ei o dragoste adevărată. Și ce dragoste! Irod s-a îndrăgostit atât de mult, încât era gata să verse sânge pentru această iubire și să lupte până la moarte cu socrul soției sale legitime. El și Irodiada au avut, probabil, cele mai tandre și sincere sentimente; doar a putut Ioan Prorocul să „intre în situație” cumva? Cu atât mai mult că nu doar Irod „se temea, îl asculta și îl respecta”.
Și Irodiada se temea, altfel ar fi cerut nu capul lui Ioan Prorocul, ci jumătate din împărăție. Dar frica ei era de așa natură, încât nu-i putea aduce bucurie atâta vreme cât Ioan era în viață. Și tot ce trebuia el să facă era să devină „puțin mai amabil” și totul s-ar fi schimbat. Frica s-ar fi transformat în respect, ura – în venerație. Autoritatea lui Ioan Prorocul în rândul oamenilor era atât de mare, încât chiar și după moartea sa a fost respectat, iubit și venerat. Nu doar Irod își închipuia că Iisus este Ioan prorocul înviat (Marcu 6:16), ci și mulți evrei (Matei 16:14). Și când Mântuitorul i-a întrebat pe arhierei și pe bătrânii poporului: „Botezul lui Ioan de unde a fost? Din cer sau de la oameni?”, le-a fost frică să spună „de la oameni”, pentru că oamenii i-ar fi putut rupe în bucăți. (Matei 21:23-26)
Da, cu atare autoritate și putere, doar printr-o îngăduință „față de slăbiciunea a doi nefericiți hulubași îndrăgostiți” și acționând cu ei „din dragoste” (cum ar putea fi altfel), Ioan Prorocul nu doar că ar fi putut supraviețui, ci și ar fi avut timp să facă „fapte bune” pentru evrei, fiind un consilier împărătesc înțelept, de exemplu. El ar fi putut predica nu undeva în deșertul îndepărtat de la granița cu Persia, ci chiar în inima iudaismului – în Templul lui Solomon și să spună tuturor că Isus este Hristosul.
Lucru ciudat, de ce nu a vrut Ioan să folosească o ocazie atât de prielnică pentru a sluji lui Dumnezeu și poporului său?
Răspunsul este foarte simplu – pentru că a vrut să rămână fiu al lui Dumnezeu, și nu un sclav al omului. Deoarece ca nimeni altul înțelegea că nu este drept înaintea lui Dumnezeu de a asculta de oameni mai mult decât de Dumnezeu (Fapte 4:19). Pentru aceasta Dumnezeu însuși Care s-a făcut Om l-a numit „cel mai mare dintre cei născuți din femei.” (Matei 11:11). Dacă este așa, atunci în persoana lui Ioan Botezătorul ni se oferă un model de comportament față de încălcarea oricărei legi date de Dumnezeu. Și acest model, în primul rând, este dat celor care sunt învestiți cu demnitate și autoritate bisericească.
Și Sfântul Filip a procedat față de Ivan cel Groaznic în același mod ca Ioan Botezătorul și a avut de suferit pentru aceasta. Adevărat, personalitatea Sfântului Filip a fost, din păcate, mai degrabă o excepție decât o regulă. Nu cunosc ca altcineva din Rusia să-i fi demascat pe împărații „cei mai creștini” sau pe împărătesele „alintate” prin cuvintele lui Ioan Prorocul: „Nu ar trebui să faci desfrâu cu favorita (sau favoritul)”. Astfel de demascări nu au fost făcute față de episcopii care au călcat în picioare canoanele bisericii, puțini dintre ei au îndrăznit să demasce „sponsorii” și „patronii artelor” bisericești, dacă își permiteau anumite „libertăți”. Și ca o consecință a acestui lucru – pedeapsa lui Dumnezeu.
Desigur, au fost și vor fi diferiți oameni în Biserică. Au fost mulți sfinți ierarhi, precum Ioan Gură de Aur, Patriarhul Tihon, care nu au făcut niciun compromis. Mai există și astăzi pastori care, mi se pare, nu vor trăda niciodată Biserica. Același generator de ură față de sine a fost și Sfântul Luca al Crimeii atunci când îi irita pe toți cu poziția sa intransigentă. Ar fi putut să se comporte mai diplomatic, la urma urmei, i s-a decernat „Premiul Stalin” – dar nicio mulțumire față de autoritățile comuniste. Trebuia să fi fost atât de enervant. Același „generator al urii față de sine” a fost Ioan Prorocul atunci când a refuzat să se aplece în fața regelui și a reginei.
Vreau să vă reamintesc că, contrar logicii acestei lumi, Dumnezeu, vai, va proceda cu ea „nu din dragoste”
Citiți ce scriu apostolii Iuda și Petru despre această situație în a doua lor epistolă. Așa cum Dumnezeu „s-a purtat cu îngerii care au păcătuit și nu i-a cruțat, ci i-a legat în legăturile întunericului din iad”, la fel cum „nu a cruțat lumea cea dintâi, când a adus potopul asupra celor necuvioși”, așa cum El nu a cruțat „cetățile Sodoma și Gomora, transformându-le în cenușă, dând un exemplu pentru necuvioșii din viitor”, tot așa El nu-i va cruţa pe toţi cei care, în mândria lor, în lupta lor împotriva lui Dumnezeu şi pentru înălțarea proprie, au început să se considere mai presus de Dumnezeu şi de legile Lui.
„Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei 8:12). Și numai „cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor.” (Matei 13:43).
Protoiereul Serghii Uspenski
În ilustrația pentru publicație: Înaintemergătorul și Irodiada. Ivan Kramskoy. 1886.
Sursa: Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși