De ce unificarea cu Vaticanul este periculoasă, și nu din cauza purtării bărbiii sau a calendarului, ci pentru că transformă relația cu Dumnezeu într-un raport de contabilitate.
Unii cred că catolicii nu își fac corect cruce, cei mai cunoscători cred că au dogme incorecte. Dar aproape nimeni nu cunoaște principala lor greșeală.
Astăzi Ucraina este foarte clar împinsă spre catolicism. Biserica Uniată (catolică de rit ortodox) se bucură un timp îndelungat de toate preferințele statului. „Biserica Ortodoxă din Ucraina” poartă activ un dialog cu uniații sub sloganul convențional: suntem practic la fel.
Patriarhia Constantinopolului se află la etapa finală a unificării cu Vaticanul. Conform declarațiilor unor ierarhi, rămâne de decis doar problema primatului.
Există și o opinie printre oamenii din afara Bisericii – că nicio țară ortodoxă nu este de succes din punct de vedere economic, ceea ce înseamnă că dacă vom avea catolicismul în loc de Ortodoxie, viața se va îmbunătăți imediat.
Obstacole dogmatice
Ortodocșii se opun acestei unificări, dar adesea nici măcar nu pot răspunde singuri la întrebarea: care este diferența dintre Ortodoxie și catolicism? Sunt aceste diferențe atât de grave, încât împiedică unificarea?
Faptul că catolicii nu își fac crucea de la dreapta la stânga, ci de la stânga la dreapta, faptul că șed la slujbă și nu stau în picioare, cântă la orgă, își rad barba (mă refer la preoți) și așa mai departe – pentru unii, desigur, acest lucru este groaznic! Dar, de fapt, anume aceasta nu împiedică unificarea.
Două diferențe dogmatice sunt considerate principalele obstacole: catolicii afirmă supremația și infailibilitatea Papei de la Roma și, de asemenea, că Duhul Sfânt pornește atât de la Fiu, cât și de la Tatăl (filioque).
Dar, în primul rând, foarte puțini oameni înțeleg esența acestor dogme. În al doilea rând, ele nu au aproape nicio semnificație practică pentru viața credincioșilor. Chiar și supremația Papei nu are aproape niciun efect asupra vieții cotidiene a credincioșilor.
Și, în al treilea rând, la dorință, ierarhii catolici și ortodocși pot veni cu astfel de formulări ale acestor dogme, încât să satisfacă pe toată lumea. De exemplu, la recenta sărbătorire a celei de-a 1700-a aniversare a Sinodului de la Nicea, Papa Leon al XIV-lea, împreună cu Patriarhul Bartolomeu, a citit Crezul fără „filioque” și nimeni nu l-a acuzat de erezie.
Dar există o învățătură catolică care își lasă amprenta asupra fiecărei fapte a credinciosului, îi formează viziunea religioasă asupra lumii și care nu va dispărea nici măcar dacă ierarhii superiori elimină toate contradicțiile dogmatice. Această doctrină se numește „teoria juridică a răscumpărării”.
Dumnezeu cere satisfacție
Primele ecouri ale acestei învățături încep să apară în Occident începând cu secolul al IV-lea, dar ca atare ea a fost formulată de Anselm de Canterbury în secolul al XI-lea. În continuare învățătura a fost dezvoltată de Toma de Aquino și de alți teologi medievali, iar după Conciliul de la Trento din 1545-1563, această teorie a devenit învățătura oficială a Bisericii Catolice. Cel de al doilea Conciliu de la Vatican (1965) a reformulat într-o oarecare măsură această învățătură, dar esența ei a rămas aceeași.
Esența acestei teorii constă în faptul că Adam și Eva L-au ofensat peste măsură pe Dumnezeu, încălcând porunca de a nu mânca din pomul cunoașterii binelui și a răului. Această insultă cerea o satisfacție adecvată. Iar dacă omul este muritor, în principiu el nu poate aduce această satisfacție lui Dumnezeu Care este etern. Prin urmare, Fiul etern al lui Dumnezeu s-a întrupat, a murit pe Cruce și a reparat ofensa.
Cu alte cuvinte, omul Adam I-a adus lui Dumnezeu o stare de ofensă, în care Dumnezeu a rămas până când L-a văzut pe Fiul Său Unul născut, răstignit pe Cruce. După aceea, Dumnezeu a fost mulțumit și ofensa a fost ștearsă. Însă toate acestea țin de păcatul originar.
Contabilizarea păcatului
Dar ce se întâmplă cu păcatele fiecărei persoane în parte? Teoria juridică spune că jertfa lui Iisus Hristos pe cruce satisface, în principiu, dreptatea lui Dumnezeu, restaurează „ordinea juridică” încălcată, dar nu iartă în mod automat păcatele fiecărei persoane.
Chiar dacă o persoană se pocăiește de păcatele sale, atunci pocăința o eliberează de vină (culpa), însă persoana este totuși supusă unei pedepse temporare (poena temporalis), ea trebuie oricum să aducă satisfacție pentru păcat (satisfactio). Există diverse moduri de a aduce această satisfacție. Cineva se poate angaja în fapte ascetice și lucrări de caritate. Poate îndura diverse suferințe, atât venite din exterior, cât și asumate conștient. Se admite obținerea indulgenței, adică eliberarea de pedeapsă.
Indulgența acordă persoanei o parte din „meritele multe” ale sfinților. Anterior indulgențele erau vândute pe bani, actualmente mecanismul este oarecum diferit. Dacă tot nu sunt suficiente toate acestea, atunci persoana dată merge după moarte în purgatoriu, unde prin suferință obține punctele ce nu îi ajung pentru răscumpărare.
Ei bine, jertfa lui Isus Hristos însăși formează un fel de fond nesfârșit de satisfacție, din care Biserica, reprezentată de Papa de la Roma, poate, în anumite condiții, să distribuie oamenilor aceste puncte care le lipsesc, pentru a le ierta păcatele lor personale.
Contradicție cu Evanghelia
Această învățătură transferă relația dintre Dumnezeu și om pe planul juridic, unde rolul principal nu este înstrăinarea noastră de Dumnezeu, ci vina și satisfacția noastră, pe care trebuie să le aducem. Dumnezeu nu ne poate ierta păcatele doar pentru că ne pocăim de ele.
În acest sistem de coordonate, pilda fiului risipitor este absolut imposibilă. Un tată care a fost ofensat de fiul său cel mai mic nu îl poate primi înapoi, doar pentru că s-a întors la casa tatălui său. Nu, trebuie să-i ceară satisfacție. Mai mult ca atât, fiul trebuie să returneze acea parte a averii pe care i-a dat-o tatăl său și pe care fiul a risipit-o atât de incompetent.
Devine absolut imposibil ca Hristos să-l ierte pe tâlharul de pe Cruce. Mai precis, iertarea este posibilă, dar unde să se ducă tot răul pe care tâlharul l-a făcut în viața sa? Doar răul rămâne și trebuie adusă satisfacție pentru el. Logic, tâlharul ar fi trebuit să meargă în purgatoriu, dar nu „adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu mine în Rai!” (Luca 23:43).
De fapt, teoria juriidică a răscumpărării Îl transformă pe Dumnezeu dintr-un Tată iubitor într-un conducător ofensat, însetat de satisfacție, iar pe om îl obligă nu să se schimbe în interiorul său, nu să nu-și curețe sufletul de întinarea păcatului, nu să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima, ci să-I ofere această satisfacție.
Relația dintre Dumnezeu și om este transferată în domeniul juridic conform schemei: „ai dobândit – primești”.
În cadrul acestei teorii, Dumnezeu și omul sunt două persoane juridice, iubirea dintre ei trecând pe planul al doilea sau este limitată la aceleași categorii de vinovăție și satisfacție. Faptele de ascetism, de milă, respectarea poruncilor ca manifestare a iubirii noastre pentru Dumnezeu („Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15) devine un fel de capital duhovnicesc, prin care păcatele noastre sunt plătite.
Valută pentru paradis
O astfel de viziune asupra lumii este descrisă în multe opere artistice ale autorilor occidentali. De exemplu, Victor Hugo în Notre Dame de Paris (secolul al XIX-lea) descrie cum preotul catolic Claude Frollo, care l-a crescut pe fratele său orfan Jean, înfiază un copil abandonat, un schilod ciudat pe nume Quasimodo.
Iată cum se privește gestul său: „Urâțenia copilului nu a făcut decât să-i crească compasiunea lui Claude față de acest copil și l-a forțat să jure că îl va educa pe acest prunc din dragoste pentru fratele său. Cu această milă el parcă a ispășit păcatele viitoare ale micuțului Jean. Ca și cum Claude era preocupat să adune pentru fratele său un capital de fapte bune în cazul în care el însuși nu ar fi putut aduna acei bani pentru sine – singurii bani folosiți în rai.”
Dumnezeu este Medic, nu Judecător
Ortodoxia gândește altfel. Dumnezeu este cu adevărat Tatăl din pilda Fiului risipitor. Pentru el, bunurile pe care fiul său le-a risipit, trăind în desfrânare, nu înseamnă absolut nimic. Este important pentru el ca fiul „să-și revină” și să se întoarcă, să răspundă iubirii tatălui său, să devină capabil să o accepte.
Ortodoxia susține că Iisus Hristos a venit să vindece natura păcătoasă a omului, nu să-I plătească pe Dumnezeu Tatăl „pentru facturi”.
Pentru Ortodoxie este important ca omul să-L iubească pe Dumnezeu, dar nu să se achite cu El din plin pentru toate păcatele sale. Este important ca omul să se îndepărteze de păcat și să se unească cu Dumnezeu în Hristos („ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume…” (2 Petru, 1:4).
Capcană mentală
Și aici ar trebui să fim atenți la două aspecte. În primul rând, această diferență fundamentală de viziune asupra lumii și atitudinea față de Dumnezeu nu va dispărea, chiar dacă toate disputele dogmatice sunt soluționate și toate problemele canonice sunt rezolvate.
Și, în al doilea rând, este posibil să asimilăm această teorie juridică a răscumpărării, care este străină Evangheliei, fără a ne uni cu catolicii. Este posibil, fiind formal în Ortodoxie, să ne construim relația cu Dumnezeu într-un sistem juridic de coordonate: „ai câștigat – ai primit”, „tu – mie, eu – ție”. Iar ca acest lucru să nu se întâmple, este necesar nu doar să ne opunem unirii cu catolicii, ci și să însușim învățătura Evangheliei și a Sfinților Părinți.
Chiril Alexandrov
Sursa: СПЖ
2 comentarii
SFÂNTUL PATAPIE:
„CUM TU, O ERETICĂ, TE APROPII DE MINE?”
– 1986 –
Stareţul Martinian din Sfântul Munte (de la Coliba „Toţi Sfinţii” din Kapsala, Sfânta Mănăstire Pantocrator), a povestit următoarea minune recentă a Cuviosului Patapie,
Stareţul avea o rudă emigrantă în Germania de Vest, de unde cu câţiva în urmă s-a întors pensionar.
Ruda sa se numeşte Gheorghios Z. (stareţul preferă ca numele să fie anonim).
Şi în Germania s-a căsătorit cu o nemţoaică „catolică”, fără ca ea să se fi botezat înainte cu Botezul Ortodox.
Au făcut, desigur, nunta într-o biserică ortodoxă şi cei doi copii ai lor i-au botezat cu Botezul ortodox, dar soţia a rămas „catolică”, chiar dacă mergeau la slujbe în bisericile ortodoxe.
După ce s-au întors în Grecia (ei sunt acum locuitori în Nea Smyrna, parohia „Sfântul Sostene”), în vara anului 1985 s-au dus pentru petrecerea vacanţei de vară în Loutraki (Corint) şi acolo s-au dus într-o zi la Mănăstirea Cuviosului Patapie, ca să se închine Cuviosului.
În Sfânta Peşteră a intrat primul soţul, care s-a şi închinat Sfintelor Moaşte.
Dar, în timp ce intra şi soţia „catolică” şi se apropia să se închine, a căzut jos leşinată.
Soţul a prins-o imediat în braţe şi, cu ajutorul altor închinători, a scos-o afară şi a ajutat-o să-şi revină.
După ce şi-a revenit, au întrebat-o ce i s-a întâmplat de a leşinat.
Şi ea a răspuns cu uimire:
– „Bine, nu aţi văzut, nu aţi auzit?
Sfântul m-a împins şi mi-a zis:
Cum tu, o eretică, te apropii de mine?”.
Şi din acel moment, ea singură a cerut să se boteze ortodoxă, după cum s-a şi botezat în urma catehizării ei în propria parohie.
De acum, ca ortodoxă, vizitează cu evlavie Sfânta Peşteră a Cuviosului şi se închină Sfintelor Moaşte cu dragoste şi recunoştinţă.
Pentru că, după ce a primit Botezul ortodox, se simte alt om!
„Când mă rog”, ne-a spus într-o convorbire telefonică, „Îl simt pe Dumnezeu ca al meu, Tatăl meu, pe cînd înainte nu simţeam nimic.
Acum aprind candela la iconostas, fac prescuri, mă împărtăşesc, citesc Vieţile Sfinţilor şi sufletul meu Îl simte pe Dumnezeu aproape de el.
Iată, cum să v-o spun?
E ceva foarte diferit de cum era înainte, o siguranţă că sunt lângă Dumnezeu.
Şi lucrul acesta îl datorez Sfântului Patapie, căruia îi mulţumesc.”
SFÂNTUL IERARH PETRU MOVILĂ, despre inselarea catolicilor privind purgatoriul
„În satul Munin din ţinutul Przemzsl (Polonia), sat aflat la o milă depărtare de oraşul Iaroslavl, de care şi ţine, trăia un ţăran polonez, Wojczech, poreclit Suflet, care avusese o soţie pe nume Anna.
La puţin timp după moartea soţiei, diavolul, vrând să-i întărească nu numai pe rătăciţii de latini (catolici) în erezia focului purgatoriu, dar şi pe drept-credincioşi (ortodocsi) să-i aducă cu viclenia sa rău-voitoare la această rătăcire latinească, s-a vârât sub cuptor şi, nevăzut fiind, cu glasul soţiei îl chema pe soţ pe nume, zicând: «Wojczech».
Iar el, auzind, a sărit înfricoşat, vrând să fugă afară.
Dar diavolul îi zice: «Nu fugi, Wojczech, ci ascultă de glasul meu, căci eu sunt sufletul soţiei tale Anna, şi din pricina păcatelor mele pătimesc în cuptorul acesta.
Te rog dar, fie-ţi milă, ajută-mă şi du-te la preoţi (preoți catolici) şi înduplecă-i să se roage şi să facă slujbe pentru mine.
Cel mai bine ar fi să vină aici şi să facă slujbe şi rugăciuni pentru mine în casă, până când mă voi izbăvi de chinul purgatoriului, căci nădăjduiesc să fiu curând mântuită cu rugăciunile lor.
Până acum tu n-ai avut grijă să faci milostenii şi slujbe ca să mă ajuţi, şi să-mi scurtezi chinurile purgatoriului, ci, de când am ieşit din trup, m-ai lăsat uitată».
Bărbatul, neştiind de ispita diavolului, a crezut că este sufletul soţiei sale, şi îndată a pornit spre cetatea Iaroslavl, şi le-a povestit iezuiţilor şi preoţilor de la mănăstirea Farra tot ce-a auzit.
Iar ei, ca să se încredinţeze de adevărul celor povestite, au trimis doi oameni în casa acelui om, să vadă.
Şi dacă au venit, diavolul, ca un suflet, le-a vorbit şi lor cum îi vorbise omului, rugându-i de moliftă.
Şi când aceştia s-au întors şi au povestit, toţi preoţii catolici şi iezuiţii au crezut că într-adevăr era sufletul acelei femei şi au început să facă rugăciuni şi molifte şi să săvârşească slujbe.
Iar tuturor oamenilor le-au hotărât post şi le-au poruncit să se roage cu sârg pentru el, iar pe ortodocşi, adică pe ruşi, ca să le fie de învăţătură, îi vorbeau de rău, zicându-le:
«Nu pentru noi, care credem în focul purificator, ci pentru voi, schismaticilor, care nu vreţi să credeţi învăţătura cea adevărată, care-i a noastră, şi nu vreţi să vă convertiţi la cunoaşterea adevărului, Dumnezeu a arătat aievea acest suflet sfânt»(căci de acum – aoleu, rătăcire! – diavolul căpătase de la ei numele Sfintei Anna).
Şi toţi preoţii catolici şi iezuiţii au mers cu litia şi cu multă lume pe jos până în satul Munin, în casa omului, cântând şi rugându-se de slobozirea acestui suflet.
Şi când preoţii au intrat în casă, au început să cheme sufletul acela, iar diavolul, ca un suflet, cu glasul femeii le-a răspuns şi le-a cerut să se roage pentru el.
Iar diavolul, ca să-i întărească şi mai mult pe cei căzuţi în amăgire, şi ca să momească şi mai mulţi, le-a mulţumit şi le-a spus că rugăciunea lor îi aduce uşurare, şi i-a rugat să stropească cu agheasmă locul în care spunea că se află, căci le spunea că este ba sub cuptor, ba sub laviţă, ba sub troaca din care mâncau porcii.
Iar ei făceau repede şi cu sârg ce le zicea diavolul, crezând că-i aduc sufletului uşurare.
Şi prin tot ţinutul acela s-a răspândit vestea că în Munin s-a ivit un suflet sfânt şi de pretutindeni veneau mulţime de oameni, nu numai de credinţă catolică, ci şi ortodoxă, să vadă şi să audă vocea acelui suflet şi, amăgiţi că într-adevăr este suflet, se rugau pentru el şi făceau pomeni.
Amăgirea aceasta între catolici, adică rugăciunile pentru diavol, a durat vreo 12 săptămâni: zi de zi săvârşeau rugăciuni în casa aceea, şi ţineau slujbe în bisericile lor.
Dar Dumnezeu, pentru a nu cădea în amăgire şi ortodocşii (căci de acum şi mulţi dintre ei începuseră să se despartă de dreapta-credinţă), a pus în inima unui nobil drept-credincios, pe nume Martin Grabkovici, aflat în slujba cneazului Vasili al Ostrogului, să se ducă şi să vadă acea amăgire, căci atunci venise din ţinutul Cracoviei în oraşul Iaroslavl.
Când s-a întâmplat să se ducă toţi preoţii cu litia, însoţiţi de multă lume, la sufletul acela din satul Munin, a venit şi a văzut, şi îndată a cunoscut amăgirea diavolului căci, înainte să intre el în casă, sufletul le spunea preoţilor să nu-i lase pe ruşi şi pe cei de altă credinţă în casă, fiindcă zicea:
«Când aceştia intră, mi se înteţeşte chinul şi sufăr rău, de aceea nu vă pot răspunde când mă întrebaţi».
Şi i-au alungat din casă pe toţi drept-credincioşii ortodocși.
Iar Grabkovici, venind, a intrat (căci lui, ca om în slujba cneazului, nu puteau să nu-i îngăduie), şi, de îndată ce a intrat, a început să îi întrebe pe preoţi unde-i sufletul (căci, intrând el, sufletul a încetat de îndată să mai vorbească).
Ei i-au arătat locul de unde se auzea glasul.
Şi el l-a chemat de mai multe ori zicând: «De eşti suflet ori drac, vorbeşte cu mine». Apoi, văzând că acesta nici nu dă glas, nici nu răspunde, a zis către preoţi:
«Nu vă lăsaţi amăgiţi, domnii mei, şi credeţi-mă că nu e suflet, ci ispita diavolului, şi însuşi diavolul v-a vorbit, amăgindu-vă pe voi şi ispitind atâta lume».
Dar preoţii catolici i-au zis:
«Tu, schismatic fiind, vorbeşti aşa şi huleşti acest suflet sfânt, dar vezi că nu pentru noi, ci pentru voi, schismaticii, l-a adus Dumnezeu, ca să vă convertiţi la sfânta biserică romană şi să credeţi că într-adevăr, după moarte, sufletelor le este pregătit focul purificator».
Şi multe asemenea vorbe i-au spus, ocărându-l.
El însă a întrebat:
«Dacă este într-adevăr suflet sfânt, şi nu drac, după cum spuneţi, de ce nu vorbeşte cu mine?».
Iar ei i-au răspuns: «Fiindcă nu eşti de credinţa noastră catolică».
Iar el a zis: «Atunci să vorbească cu voi, numai să-i aud vocea».
Şi ei au început să-l cheme şi să-l roage să vorbească cu ei, însă nici lor nu le-a răspuns.
După ce s-au rugat mult de el, l-au întrebat: «De ce nu ne răspunzi, sfântă Annă?»
Iar diavolul, cu greu înduplecat, a început să geamă, ca şi cum ar fi fost bolnav, răspunzând: «Fiindcă aici a intrat un om străin, care nu-i de-al nostru (căci era acest Grabkovici om bun şi cu frică de Dumnezeu, evlavios, înţelept şi cunoscător al Sfintelor Scripturi)».
Iar el, auzind glasul, îndată a şi zis:
«O, voi preoţi catolici!
Dacă, după cum spuneţi, împărtăşiţi credinţa cea adevărată şi sunteţi catolici drepţi, de ce n-aţi descoperit amăgeala drăcească şi, precum necredincioşii care nu-L cunosc pe Dumnezeu, amăgiţi fiind, îi spuneţi dracului sfânt şi faceţi pentru el rugăciuni şi molifte şi, încă mai vârtos, săvârşiţi slujbe şi atâta lume trageţi după voi în prăpastia ispitirii spre pierzanie?
N-auziţi şi nu pricepeţi oare că glasul care vă vorbeşte este cu adevărat al diavolului?».
O-
Şi îndată a zis către drac:
«În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, întru Unul Dumnezeu slăvit în Treime, Creatorul şi Ziditorul a toată făptura văzută şi nevăzută, îţi poruncesc ţie, cel care vorbeşti acuma, să-mi spui dacă eşti suflet sfânt sau diavol blestemat, care amăgeşti lumea!».
Şi pe dată diavolul a început să suspine, însă Grabkovici a stăruit din nou în numele Sfintei Treimi şi al întrupării Fiului lui Dumnezeu, poruncindu-i să răspundă.
Şi glasul, de nevoie, a spus: «O, om rău, mă chinuieşti».
Iar Grabkovici iarăşi i-a poruncit şi diavolul, în silă, a răspuns, recunoscând: «Nu sunt suflet».
Şi astfel au văzut cu toţii şi şi-au dat seama că îi ispitea diavolul.
Atunci Grabkovici a zis către preoţi: «Vedeţi că, ispitiţi fiind de diavol, amăgiţi o mulţime de oameni şi-i duceţi la pierzanie?
Deci, căiţi-vă şi nu vă mai amăgiţi nici pe voi, nici pe alţii.
Vedeţi cum v-a lăsat Dumnezeu în mintea voastră nechibzuită pe voi, cei care propovăduiţi scorneli şi împrăştiaţi născociri omeneşti despre focul purgatoriului, de care nici părinţii teofori nu ne învaţă, şi faceţi necuviinţe, adică îl numiţi sfânt pe diavol şi vă rugaţi pentru el?
Să ştiţi însă că Dumnezeu i-a dat diavolului voie să facă asta în folosul vostru, astfel încât, dându-vă seama că rea este învăţătura voastră despre chinul purgatoriului, veţi înceta să mai duceţi în ispită diavolească poporul, pe care, amăgindu-l întru pricopseala voastră cea rea, în loc să-l curăţiţi îl trageţi după voi în gheenă».
Şi ei, ruşinaţi tare, au plecat.
Iar în bisericile catolice, ca să le fie tuturor de învăţătură, au poruncit în gura mare să nu se mai ducă nimeni acolo căci nu un suflet s-a ivit, ci amăgirea diavolului.
Iar Grabkovici, pe când încă se aflau cu toţii acolo, l-a cercetat vârtos pe stăpânul casei, zicându-i:
«Ori tu, ori cineva dintr-ai tăi faceţi vrăjitorii şi îl aveţi pe acest drac».
Şi s-a vădit că acesta n-avea nici o vină, căci era om bun şi simplu.
Dar femeia de la cuhnie, adică bucătăreasa lui, fiind strânsă tare cu uşa, a recunoscut în faţa tuturor că îl avea pe acest drac încă din Polonia Mare (căci era leahă), însă a zis:
«Nu eu i-am poruncit să facă asta, însă, dacă el vrea să facă ceva, face şi fără mine».
Înşfăcând-o pe bucătăreasă, au dus-o în temniţă, însă, de ruşine, preoţii catolici au dat poruncă să fie făcută scăpată în toiul nopţii, pentru ca nu cumva, după o cercetare mai amănunţită, să se răspândească peste tot vestea despre amăgeala diavolului, făcându-i şi mai tare de batjocură…”
Mesajul acestei întâmplări este clar: „Adevărul nu poate fi cunoscut decât în Biserica Ortodoxă.
Adevărul este Unul Singur: Hristos, Calea şi Viaţa cea Adevărată.