Din predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită după Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite săvârșită în ziua de miercuri a Primei Săptămâni din Postul Mare la Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Lavra „Sfânta Treime” a Cuviosului Serghie de Radonej, 9 martie 2011.
(…) În cea de-a doua parte a rugăciunii sfântului Efrem se conţine rugămintea către Domnul pentru dobândirea virtuţilor: „Duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale”. Şi prima în această enumerare a virtuţilor este curăţia – o mare virtute creştină şi general-umană, care are o referinţă directă la calitatea vieţii omului, la starea sufletului său.
Curăţia este un astfel de mod înţelept de viaţă, care e orientat spre eliminarea oricărui handicap moral, spre păstrarea integrităţii şi plinătăţii lumii interioare a omului. Curăţia, fecioria, este un mod de viaţă care îl protejează pe om de deteriorare. Este cu totul neîntâmplător că această virtute e legată de neprihănirea trupului, iar încălcarea fecioriei se numeşte curvie sau preacurvie, care distruge şi integritatea vieţii omeneşti, şi omul însuşi.
Când adresezi aceste cuvinte către oamenii contemporani, mulţi dintre ei nu pot înţelege despre ce este vorba, deoarece curvia, precum şi preacurvia, au încetat să se identifice în conştiinţa lor cu conştientizarea păcatului, transformându-se doar în unul din modelele posibile şi admisibile de comportament. Încercând să-şi justifice modul său păcătos de viaţă, ei afirmă că nu fac nimănui nici un rău: cică, este treaba lor personală.
Cultura de masă, din păcate, susţine azi anume o astfel de poziţie a omului, împotmolit în mlaştina păcatului, dar nu porunca lui Dumnezeu, despre care în Sfânta Scriptură se spune: nici un desfrânat sau necurat… nu are moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu (Ef. 5:5). Însă oricât de sceptic ar zâmbi această lume a păcatului şi a desfrânării ca răspuns la propovăduirea despre enorma importanţă a curăției, a neprihănirii, Biserica fără contenire va adresa către oameni cuvântul său în speranţa că măcar cineva va cădea pe gânduri, va conştientiza pericolul rătăcirii sale şi se va elibera de acest păcat greu.
Dar în ce constă, de fapt, pericolul? În faptul că necurăţia trupească strică integritatea personalităţii umane, distruge posibilitatea omului să trăiască în acord cu propria conştiinţă. Orice fel de desfrânare generează făţărnicie. Uneori această făţărnicie, în special în cazul preacurviei, se transformă în viaţă dublă: una – într-o familie, iar cealalta – în altă familie; despre ce fel de integritate putem vorbi în acest caz? Dacă unui asemenea om nefericit i-au mai rămas nişte resturi de conştiinţă, el se rupe între două familii.
Dar dacă şi acolo, şi acolo sunt copii, dacă şi acolo, şi acolo sunt responsabilităţi, noi şi vechi? Viaţa lui se transformă îi iad, ceea ce devine cu totul evident cu scurgerea timpului: pe măsură ce omul îmbătrâneşte, patimile cedează şi tabloul propriului său trai reprezintă doar o viaţă slută şi distrusă.
Ca să ne putem concentra energia, capacitatea pentru obţinerea scopurilor – fie în viaţa familială, fie în activitatea profesională – trebuie să ne păstrăm integritatea. De aceea această virtute și se numeşte curăţie sau neprihănire: nu-și distruge integritatea numai omul care este înţelept, deoarece doar o persoană înţeleaptă îşi poate păstra puterea interioară.
Cu toate că Biserica, vorbind despre faptul că lipsa curăţiei este păcat, deseori trezeşte la oameni neînţelegere, ironie sau chiar agresivitate, ea nu poate să tacă, căci aceste cuvinte ale ei, care se conțin în chemările Patriarhului, ale episcopilor, ale preoţilor, ale monahilor – sunt porunca lui Dumnezeu. Chiar dacă omul contemporan nu poate înţelege această poruncă, el trebuie s-o accepte, deoarece însuşi Cuvântul lui Dumnezeu mărturiseşte că încălcarea neprihănirii este pierzătoare pentru suflet.
Într-un cu totul alt mod trebuie să se păstreze curăţia în monahism, deoarece monahul înţelege, pentru ce el înțelege de ce dă făgăduinţe şi de ce îşi construieşte viaţa aşa, şi nu altfel. În nevoinţa călugăriei mai există o dimensiune importantă: monahul își dedică fecioria lui Dumnezeu. Este jertfa lui, o jertfă deloc simplă; a-ţi păstra inocenţa este cu mult mai greu, decât să rezişti o slujbă îndelungată cu închinăciuni, este cu mult mai complicat decât să mănânci doar pâine şi să bei numai apă. Monahul se dăruieşte Domnului ca o jertfă curată, neprihănită şi, ca răspuns la aceasta, el obţine puterea harului, uneori chiar putere supranaturală – capacitatea a vedea în sufletele multor oameni, a aduce în acele suflete împăcarea, a da sfaturi înţelepte.
Adresându-se Domnului prin cuvintele cuviosului Efrem Sirul, să-L rugăm să ne dăruiească şi puteri pentru păstrarea virtuţilor cerute. Iar când din slăbiciunea firii, datorită ispitelor şi tentaţiilor pe care le aduce lumea, noi încălcăm poruncile Lui, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea acea putere a sentimentului de pocăinţă, pe care El a dăruit-o marelui David, împăratului şi psalmistului, şi multor sfinţi ai lui Dumnezeu, care au trecut prin căderea în bezna păcatului şi ridicarea împreună cu Hristos Cel Înviat pentru viaţa de veci.
Fie ca zilele sfântului Marelui Post să ne întărească în virtutea curăţiei, în urmarea conştientă şi raţională a poruncii lui Dumnezeu să nu fii desfrânat (Ieş. 20:14), cu înţelegerea deplină a faptului că noi îndeplinim nu prescrierea omenească, nu legea omenească, dar porunca Dumnezeiască.
Amin.
Din cartea «Патриарх Московский и всея Руси Кирилл. Тайна покаяния.
Великопостные проповеди (2001–2011). Москва, 2012»